„Junimiştii,
aceşti bărbaţi politici.”
(C. Rădulescu-Motru)
Sub scutul textelor, deja cunoscutul
om de cultură, Mircea Platon,
ne aduce aminte că în seria
clasică a „Convorbirilor literare”
se configurează un veritabil
manual de construit o ţară. Într-un
moment prielnic acestei idei, cel puţin
la modul optativ, volumul „Convorbiri
literare”. Corpus de texte ilustrative.
Primul deceniu 1867 – 1877, vol. I,
Partea a doua, apărut la Iaşi în 2016,
confirmă existenţa proiectului junimist
susţinut, la modul sintetic, vizionar,
în principal de A.D. Xenopol. Istoricul
îşi merită statuia plasată în faţa
Universităţii ieşene. Istoricii, astăzi
activi, îi sunt datori cu preluarea şi
actualizarea doctrinei sale gândită
cu devotament pentru ţara sa , atunci
ca şi acum, geografic europeană. Îşi
împărţea competenţa morală şi
spirituală, în convergenţă, cu numeroşi
alţi junimişti specializaţi pe domenii,
toţi formaţi la şcoli europene, între
ei şi importanţi mari boieri cărturari,
de un modernism conservator, întorşi
în ţară cu voinţa de a contribui la
„propăşirea” ei. Efervescenţa culturală
junimistă a fost un simpton naţional
mult asemănător cu activitatea grupării
„Criterion”, o elită decimată de
comunism. De valabilitate generală
este afirmaţia: „Oriunde viaţa se
manifestă puternic, acolo au intrat
ideile în joc”, aparţinând lui Xenopol
şi plasată în faţa prefeţei volumului,
prefaţă construită în mod original de
Mircea Platon, autorul principal al
selecţiei textelor antologate în volum,
alături de Liviu Papuc.
Originalitatea prefeţei consistă în
arta de a lăsa textele să vorbească,
ceea ce se intenţionează şi cu întregul
volum selectat şi structurat tematic.
Însă, în intervalul dintre citate se
aude vocea prefaţatorului care le
comentează succint scoţând din
ele cele mai actuale semnificaţii. Tot
atâtea invitaţii la meditaţie critică
despre starea actuală a ţării şi raporturile
ei cu atrăgătoarea lume occidentală.
Vorbind despre Xenopol, principalul
făuritor de proiecte, situat, cum scrie
Mircea Platon, împotriva „măruntei
politici de interese, a egoismului
îngust, ...indicator al letargiei”, se
arăta a fi „încrezător în fundamentala
deşteptare a României”, după principiile
de el formulate. În subtext citim şi
încrederea prefaţatorului în „România
profundă”, ridicată la nivel naţional
şi european prin organizarea sistemului
educaţional adecvat, aşa cum el,
prefaţatorul acestui volum, a pledat,
principial, în articolele din revista
„Contemporanul”.
Esenţială este prefaţa şi în măsura
în care subliniază domeniile frecventate
ca făcând parte din tabloul general
al proiectului junimist. Acestea erau:
„dreptul, literatura, economia,
agricultura, educaţia, istoria, filologia,
etnografia, ştiinţele naturale şi exacte,
probleme sociale”, toate tratate în
spiritul critic al „Junimii”, spre a
se articula într-un sistem care să
consolideze statul. Discursul conţinut
în proiect îi dă prilej lui Mircea Platon
să polemizeze cu anti-proiectul
„demitizant mistificator şi dezintegrant”
servit românilor de douăzeci şi cinci
de ani încoace. Şi nu e acesta singurul
loc unde polemica, perfect academică,
bazată pe document corect interpretat,
sporeşte valoarea prefeţei de iniţiere
introductivă. Înţelegând valoarea
politică a istoriografiei, junimiştii,
„aceşti şcu adevăratţ bărbaţi politici”,
se opun exigent bagatelizării istoriei
naţionale şi dezrădăcinării tinerilor
formaţi în Franţa ori Germania. Un
astfel de proiect, recitit şi actualizat
ne procură şi nouă încrederea că
România poate fi o „ţară a legii”, o
ţară care să funcţioneze după „ideea
de rânduială, de lege, de criterii
solide”. În final, credinţele prefaţatorului
se amestecă, în stil concluziv, cu
ideile junimiste, cu o ultimă săgeată
polemică, necesară, trimisă spre o
ţintă nenumită. Un fel de secret al
lui Polichinelle. Şi scrie, gândinduse
la o actualizare rodnică a proiectului
de construit o ţară: „Pentru a duce
la bun sfârşit acest proces, ai nevoie
de o elită structurantă (nu o elită
destructurantă ca astăzi), pe care
junimiştii s-au străduit cu succes
s-o reprezinte. „Lucrarea – cum scria
Xenopol, avea să fie – înceată, în
interiorul poporului, prin concentrarea
elementului bun, luminarea părţii
pasive a naţiunii noastre, înţelegerea
asupra mijloacelor de îndepărtare
a dezbinărilor ce ne sfâşie, a relelor
materiale şi morale ce se lăţesc
molipsitoare înlăuntrul nostru.” Multe
alte condiţii mai punea Xenopol pentru
ca trezirea conştiinţei naţionale să
aducă după sine „respectarea în afară
a naţiunii române”. Citească cei
doi consilieri prezidenţiali plătiţi să
schiţeze un „Proiect de ţară”, întreaga
conferinţă a lui Xenopol, rostită la
Putna în 1871. Devotamentul pentru
idee, dedus din profunzimea judecăţilor
pe tot ce înseamnă prestigiul, de
construit, al statului român, este atât
de convingător în speranţe, încât
cheamă îndemnul: Înapoi la „Junimea”.
De altfel, pentru cine realizează
intenţia cuprinsă în discursul acestui
corpus de texte, vede în el o pledoarie
substanţială pentru reluarea, cât mai
e timp, a modelului junimist. Quod
erat demonstrandum, spun, în text
şi în subtext, editorii.
O bună parte dintre articolele
introduse în volum schiţează, principial,
participarea calitativă a culturii la
proiect. Şi, implicit, a literaturii.
De bază este seria de opt articole
publicate în 1868 de A.D.Xenopol,
sub titlul Cultura naţională. De tot
interesul, pentru complexitatea viziunii,
ar fi comentariul întregii serii care
pleacă de la structura sufletului
românesc cu determinantele specifice.
Pe acest fond sunt enumerate şi apoi
detaliate „marile ramuri” ale culturii
naţionale, din perspectiva autorului:
„limba, dreptul şi moravurile, literatura
şi tradiţiunile, artele frumoase”.
Aşadar, literatura şi cum trebuie
să fie ea ca să se integreze proiectului
de reformare a României, cu resurse
proprii. În articolul său, spirit teoretizant
şi meditativ, Xenopol lămureşte
înţelesul cuvântului „literatură”,
asociat fanteziei, sufletului naţional
şi ideilor din „lumea de gânduri”
general-umane, exprimate în limba
noastră, realizând frumosul ca valoare
originală. Dacă judecăm la nuanţă,
ni se pare impropriu titlul dat selecţiei
de articole literare. Nu poate fi vorba
decât de canonul literar junimist,
dedus din conţinutul articolelor,
cel dintâi din literatura noastră, şi
nu de „Canonul literar românesc”,în
genere. De ce, e lucru ştiut. Nu
întâmplător, textele despre educaţie
şi despre limbă sunt puse laolaltă cu
cele despre literatură.
Articolele critice ale scriitorilor
despre scriitori, publicate în „Convorbiri
literare”, dezvoltă, cu aplicaţii, principiile
de valorizare şi selectare a operelor
contemporane. Însă veritabilul critic
literar, cult şi sever, a fost P.P.Carp,
mare boier moldovean format la şcoală
germană. E un model de critică necesar
oricând şi oricărei literaturi, dar mai
ales solicitat de acel / acest moment
al culturii noastre. De model vorbind,
în volumul de faţă e selectat, ca foarte
reprezentativ pentru spiritul critic
moldav cronica literară: „Cele una
sută şi una fabule ale d-lui Sion”.
Petre Carp, nume de om politic şi
întemeietor în istoria criticii literare
româneşti, alături de Maiorescu,
dă drumul condeiului cu apăsată
ironie, menită să descurajeze nonvaloarea,
dacă receptorul a înţeles ironia şi
s-a lăsat corectat de ea. Foarte sistematic
construită, ca act critic complet,
responsabil de felul cum evoluează
literatura, nu numai privind specia
fabulei, cronica judecă mai întâi
prefaţa cărţii lui Sion, constatând, cu
anticipaţie, că rândurile prefaţatoare
ale autorului, laudative cu propria
operă, sunt în fals cu ceea ce sunt
textele, doar pretinse fabule, cu
emfază recomandate ca „elixir moral
universal”. Inteligenţa maliţioasă a
acestui om de vastă cultură literară
produce o ironie foarte specială,
mimând ignoranţa. „Prefaţa – scrie
el - ne măreşte orizontul intelectual
şi ne dezveleşte adevăruri ce sigur
nu am fi descoperit dacă am fi fost
reduşi la propriile noastre puteri”.
Enumerate, aceste „adevăruri” sunt
simple banalităţi. Cât de ignorant era
Carp, se vede din lecţia erudită pe
care i-o dă, de astă dată lui Sion,
despre ceea ce este fabula, normele
speciei, cum e statuată ea prin definiţia
lui Lessing şi prin paradigma moştenită
de la maestrul Lafontaine. Apoi îl
ia la bani mărunţi, analizând câteva
texte, demonstrând că nu au numic
de a face cu normele clasice ale fabulei,
lipsindu-le tocmai morala şi că, un
„şcolar mediocru ar fi fost mai
mult decât apt” să scrie o astfel de
ficţiune cu sens moral. Îi critică stilul
naiv şi rimele şchioape, pentru ca, în cele din urmă, să spună că, valabil
din acest volum rămâne doar portretul
autorului, reprodus în prefaţă, „folositor
la studiile fiziognomice”. După o astfel
de critică exemplară, cum nu se mai
scrie astăzi, pentru igiena fenomenului
literar, un pretins scriitor cu o minimă
putere de înţelegere, ar pune „condeiul”
jos, adică ar şterge ce a scris pe ecranul
calculatorului. Dacă în prezenta
antologie ar fi fost incluse şi alte
articole de polemică dusă de P.P. Carp
cu Hasdeu, s-ar fi îmbogăţit seria de
argumente pentru profunzimea
spiritului critic al „Junimii”, neegalat
în radicalism de cel de la „Viaţa
românească”. „Junimea” a făcut
şcoală de literatură.
Maniera biografică, avant la lettre,
a fost încercată de Constantin Negruzzi
în articolul Alexandru Donici, ale
cărui fabule n-au fost publicate decât
postum. Negruzzi îi cunoştea poezia
moralizatoare şi îl distinge între
alţi poeţi „greu de mistuit”. Deşi
„avem mulţi poeţi, infinitus est
numerus”, sancţionează prozatorul.
Atunci ca şi acum? Încă şi mai
convingător, la nivel de principii,
în judecarea unei opere, după criterii
vechi şi totuşi active, este articolul
prefaţator, al lui Alecsandri, la opera
lui Negruzzi: Introducere în scrierile
lui Constantin Negruzzi. Principiul
critic, mult detaliat dintru început,
ca orice principiu, e scurt şi limpede
formulat: „Pentru a judeca şi a preţui
meritul unui autor, trebuie a cunoaşte
bine timpul în care el a scris, gradul
de cultură a limbii... şi dificultăţile
de tot soiul prin care geniul său şia
făcut drum ca să iasă la lumină”.
Urmează desfăşurarea analitică a
„timpului”, pentru ca Alecsandri să
ajungă la ideea paradoxală că, o operă
valoroasă poate fi „rodul unui timp
contrar dezvoltării spiritului”. Trimite
astfel, logic, la condiţiile ostile în
ciuda cărora s-a afirmat talentul şi
patriotismul lui Negruzzi, o „individualitate
marcantă printre
contemporanii săi”. În ordinea ideii
de sentiment patriotic, cultivat de
literatură, sunt interesante „Notele
redacţiei” revistei, cu grijă grupate
de editorii volumului de faţă. Între
ele însemnarea „Către cetitori”,
din 1872, introdusă de Iacob Negruzzi.
Recitită, ea poate aduce un corectiv
critic unui mare defect al prezentului,
excesiv şi spiritual păgubos cu strigarea
indiscretă din prea numeroasele
spectacole folclorice: „Noi suntem
români”. Prezentând programul înnoit
al „Convorbirilor literare”, Negruzzi
scria că meritele unei literaturi nu
stau „în declamări patriotice”. Mai
mult, revista s-a ferit de prea frecventa
utilizare a cuvintelor „român, românism,
gintă latină...”, care ascund „un
gol adânc de gândire”, dar şi de
sentiment. Drept „poet în toată puterea
cuvântului” îl consideră Alecsandri
pe Alecu Russo, căruia îi consacră
un scurt articol. Într-un limbaj mai
puţin evoluat, însă cu o bună privire
de ansamblu asupra biografiei şi
operei unui important junimist
este amplul articol, Alecsandri, semnat
de C. Vârnav-Liteanu, boier de viţă
veche, format la şcoli străine. Foarte
important pentru contribuţia literaturii
la proiectul cultural naţional al vremii,
este studiul aceluiaşi A.D. Xenopol
asupra corespondenţei între
Heliade–Rădulescu şi Constantin
Negruzzi. Xenopol reproduce fragmente
întregi din scrisori, ilustrând „ideile
sănătoase” ale scriitorilor, în principal
despre unificarea şi curăţarea limbii
literare, despre legătura cu tradiţia,
împotriva „pedantismului”, o prefigurare
a teoriei „formelor fără fond” şi, în
fine, viziunea lor asupra literaturii
ca mijloc de cunoaştere a sufletului
unui popor. Motivat, aici pot fi asociate
numeroasele articole despre „literatura
poporană”. Este important de subliniat
că, aşa cum şi cât a fost selectat în
această antologie, este suficient pentru
a releva importanţa contribuţiei
„Junimii” şi a revistei „Convorbiri
literare” la formarea imaginii a ceea
ce era şi ar fi putut fi România conform
acestui program. De puţin idealism
mai avem încă nevoie. E de datoria
lingviştilor actuali, a istoricilor ataşaţi
ţării, a juriştilor, economiştilor etc.
să revadă conţinutul preocupărilor,
pe domenii, reţinând ceea ce este
încă neperimat, pentru a anula ideea
că o luăm mereu, cu totul, de la
început. Bogata intenţie însoţită de
faptele junimiştilor obligă la continuitate.
„Viitorul însă – scrie Eminescu
în 1870 – e continuarea, în cazul
cel mai bun rectificarea trecutului”.
Aşteptăm volumele următoare cu
studiate selecţii ce conservă contribuţia
revistei „Convorbiri literare” la Proiectul
de ţară.
