Relațiile franco-ruse, aureolate de o îndelungată și foarte nuanțată fascinație reciprocă, au fost bine servite anul acesta de potrivirile hazardului.
Printre primele evenimente importante înscrise în „foaia de parcurs“ a lui Emmanuel Macron, noul și promițătorul președinte ales al Franței, a fost primirea lui Vladimir Putin, la sfîrșitul lunii mai, exact cînd calendarul datelor aniversare și comemorative din 2017 arăta împlinirea a trei sute de ani de la vizita lui Petru cel Mare în Franța. Artizanul modernizării uriașului imperiu de la miază- noapte, care își inspira reformele după modele europene, a ajuns să vadă marele model al vremii, Franța Regelui Soare, în 1717, după ce sceptrul trecuse în mîinile unui copil de șapte ani. A fost o vizită istorică, cu multe momente comentate de cronicari sau imortalizate de pictori, și asta în primul rînd datorită nonconformismului și firii năvalnice a țarului: pe micul Ludovic XV, se știe, în loc să-l salute conform uzanței, l-a luat în brațe și l-a pupat într-un elan de afecțiune spontană aiuritoare pentru eticheta franceză reglată milimetric; pe bigota Doamnă de Maintenon a șocat-o cu anturajul său; la Academie, pe atunci la Luvru, s-a dus neanunțat, contrar protocolului, și doar din întîmplare l-a găsit acolo pe Secretarul perpetuu. Cum istoria încă scrutează semnificațiile și efectele acestei vizite, aniversarea ei trebuia să aibă parte de o rememorare fastuoasă. De aceea, la Palatul Trianon de la Versailles, în colaborare cu muzeul Ermitaj, a fost programată expoziția de proporții Petru cel Mare, un țar în Franța. 1717. Ea a venit ca un cadou pentru „președintele jupiterian“ (după cum s-a autointitulat Emmanuel Macron cu o sintagmă mult analizată de presă), pentru că a putut să o inaugureze alături de cel care este perceput ca un nou țar al Rusiei, omagiind Rusia, dar de pe o poziție avantajoasă Franței. Vizibil, Vladimir Putin nu a fost la largul lui în acest cadru evocator, și nici în cel intimidant oferit, pentru conferința de presă, de Galeria Bătăliilor de la Versailles, iar Emmanuel Macron a jucat exemplar cartea revirimentului de imagine a Franței în ochii Rusiei și ai lumii, într-un epilog cu panaș la spectacolul grandios al victoriei transmis de pe esplanada Luvrului.
Tot în preajma acestei aniversări, venind însă în întîmpinarea ei, a avut loc primirea în Academia Franceză a lui Andrei Makine, în decembrie anul trecut, după douăzeci de ani de cînd Testamentul francez, triplu premiat cu Goncourt, Goncourt des lycéens și Médicis, i-a cucerit pe toți cititorii din patria sa de adopție. Cum a supraviețuit spiritual un tînăr fiu al Uniunii Sovietice în fundul Siberiei, în a doua jumătate a secolului XX datorită mirajului exercitat asupra lui de cultura și de limba franceză prin bunica lui franțuzoaică, a fost o poveste pe care francezii au considerat-o cea mai emoționantă și mai originală declarație de dragoste adresată vreodată Franței. Și totuși, Testamentul francez este aproape în aceeași măsură povestea revelației identității rusești profunde a autorului-narator. El evoluează de la o uimire care s-ar putea exprima prin schimbarea unui singur termen al cunoscutei ironii a lui Montesquieu – „Cum poate cineva să fie francez?“, pînă la descoperirea fundamentalei sale identități rusești. De atunci, cu toate cărțile sale, Andrei Makine servește cu fidelitate un dublu țel – apărarea francității și a valorilor Franței de care s-a lăsat subjugat, și în același timp mijlocirea unei înțelegeri mai profunde a Rusiei, atît a celei sufletești, personale, care se cere ocrotită, cît și a celei din conștiința colectivă, care se cere mereu repovestită. Recunoașterea de care se bucură datorită talentului său și geniului lingvistic cu care exploatează și reinventează resursele francezei l-au îndreptățit să aspire la consacrarea supremă și să candideze la intrarea în Academia Franceză. Și-a depus candidatura la începutul lui 2016, iar primirea sa oficială a avut loc la sfîrșitul anului.1 Apropiata aniversare a vizitei lui Petru cel Mare i-a permis să-și înceapă discursul de recepție cu evocarea acestui moment, stăruind asupra descoperirii Academiei Franceze de către țar, care se spune că s-ar fi înclinat în fața monumentului lui Richelieu, cu exclamația: „Bărbat măreț, ți-aș da jumătate din imperiul meu ca să mă înveți cum să o conduc pe cealaltă“, și asupra admirației pe care i-a stîrnit-o instituția creată special pentru „apărarea“ idiomului național.
Andrei Makine a candidat pe locul rămas vacant după moartea scriitoarei de origine algeriană Assia Djebar, iar admiterea lui s-a înscris de astă dată într-o succesiune firească: unei scriitoare de expresie franceză îi urmează tot un scriitor de expresie franceză. Și cum discursul de recepție trebuie să fie, conform tradiției, un elogiu al predecesorului, Andrei Makine a putut cu ușurință, referindu-se la Assia Djebar, să dezvolte două teme la fel de arzătoare și pentru el, cea a francității și cea a crizei de identitate declanșată de adoptarea altei limbi: „Această limbă franceză, învățată, manevrată cu pricepere de necontestat, studiată în cele mai mici detalii stilistice, ce reprezintă ea pentru cei care nu au auzit-o din leagăn? O cucerire? O amețitoare deschidere intelectuală? Un formidabil instrument de scris? Sau, dimpotrivă, un blestem durabil care reduce limba noastră de origine la rangul de dialect familial, de limbă fantomă care nu va face altceva decît să vegeteze în mijlocul vestigiilor tinereții noastre?“ Pentru Algeria, franceza a fost limba impusă a cuceritorului, pentru Rusia, a fost, încă de pe vremea lui Petru I, limba rîvnită a modelului emancipator, care a devenit treptat a doua limbă națională.
Poate că nu este inutil de reamintit aici că modelul cultural francez este și o creație a Academiei. Cînd a întemeiat-o, în 1635, cardinalul Richelieu i-a încredințat misiunea de a supraveghea devenirea limbii franceze și de a o nemuri. Asta este și semnificația devizei „À l’immortalité“, înscrisă pe sigiliul instituției și pe medalia pe care o primește fiecare academician cu prilejul alegerii. Sînt prin urmare mai bine de 380 de ani de cînd generații după generații de academicieni, reuniți în ședințe săptămînale, întrunite în fiecare zi de joi, cu „ușile închise“, se apleacă asupra terminologiei, cîntăresc cu precizie de bijutier cantitatea de neologisme admisibilă pentru a nu „tulbura“ puritatea limbii, analizează noile tendințe pentru a le selecta doar pe cele demne de a fi acceptate, și normează le bon usage. Cînd s-a iscat, de pildă, în urmă cu cîțiva ani, dezbaterea privind simplificarea ortografiei, Academia a tranșat fără drept de apel: „Reforma ortografică aduce atingere geniului limbii franceze”. Istoria sacrosantei sale misiuni este scandată de cele opt ediții ale Dicționarului apărute pînă acum, iar cea de-a noua, în curs de elaborare, se revendică de la toate celelalte și oferă garanția că, fără a neglija actualitatea, „se înscrie într-o perspectivă de coerență, de atemporalitate și de păstrare a unei continuități istorice între ediții, care, din 1694 – data publicării primei ediții – a ghidat dintotdeauna Academia franceză în lucrările ei”. Uluitoare continuitate. Lucian Blaga ar fi spus că asta înseamnă să ai „simțul viitorului” și să nu pierzi din vedere „orizontul temporal ale evoluției și al liniei majore”.
Un asemenea cult al limbii și o asemenea cultivare a ei au făcut din franceză latina epocii moderne, limbă universală, model de claritate și precizie, și din cultura franceză o cultură prin excelență a expresiei literare. De aici sa născut o trăsătură națională specifică, pe care Andrei Makine a numit-o în discursul său „sensibilitate literară”, și în legătură cu care s-a întrebat dacă nu cumva este chiar adevărata cheie pentru aflarea secretului francității”. Răspunsul lui evident afirmativ a fost o reluare curajoasă, de astă dată de pe poziția academicianului proaspăt confirmat, a criticilor formulate în Această Franță pe care uităm să o iubim și în Țara locotenentului Schreiber la adresa politicienilor care contribuie iresponsabil la asaltul inculturii prin reaua gestionare a educației, lăsîndu-l pe scriitor singur în opera de edificare a acestei sensibilități literare. Implicit, mesajul lui a fost acela că ea ar trebui apărată în același fel și cu aceeași determinare cu care Academia apără geniul limbii franceze.
Conform tradiției instaurate la Academie, discursului de recepție rostit de noul academician îi urmează răspunsul unuia din vechii membri ai „Companiei”. Lui Andrei Makine i-a răspuns un fidel admirator, solidar cu el atît în pasiunea pentru cultura rusă cît și în cea pentru valorile Franței – Dominique Fernandez, autorul, între multe altele, al romanului Copiii lui Gogol (a cărei ultimă reeditare este prefațată de Makine!). Dominique Fernandez a elogiat în general spiritualitatea rusă, călită în lupta cu o natură stihială și cu forme de guvernare întotdeauna represive, și în particular pe scriitorul rus, „norocos” în opinia lui să fie la fel călit, pentru felul în care reprezintă această spiritualitate în limba sa de adopție. El a salutat în primirea lui Andrei Makine la Academie acceptarea unei „energii poetice noi”: „Fie ca bătrîna noastră cupolă să reziste la suflarea ardentă pe care opera dumneavoastră i-o aduce”, a spus el. Și a dat întregii asistențe o lecție splendidă de analiză literară aplicată, cu citate din romanele lui, cu exemple de inventivitate lexicală, de cuvinte fetiș folosite în contexte foarte diferite (cum ar fi de pildă adjectivul épicée – picant), și, în privința sintaxei, de neașteptată valorificare a istoriei limbii.
Creativitatea lui Andrei Makine se datorează unei sensibilități specifice, modelată sub zări străine Franței, cu realități care pentru a fi numite îl fac să elibereze cuvinte uitate în marea temniță a Dicționarului și să le dăruiască înnoite francezilor înșiși. Admirația față de calitatea și originalitatea stilului său antrenează o reacție de obiectivare în percepția francezei de către francezi, asemănătoare cu cea a recunoașterii propriei voci întro înregistrare: dintr-o dată, o auzi detașat, îi descoperi sonorități ignorate, latente. Andrei Makine a conferit francezei sonoritatea baritonală a propriei voci.
Mult mai profund, Dominique Fernandez numește această contribuție „un inefabil supliment de umanitate”. Finalul discursului său merită citat în întregime: „Petru cel Mare a cucerit Parisul în ciuda unei originalități și a unor maniere singulare bine înțelese de Saint-Simon. Ducele, care l-a întîlnit, a spus despre el că Franța îl privește ca pe o minune de care a rămas fermecată. La fel și în persoana dumneavoastră, Domnule, care vă întruchipați atît de bine patria, recunoaștem acest inefabil supliment de umanitate care merită să fie numit, cu un cuvînt total lipsit de dulcegărie, dar încărcat, dimpotrivă, cu o savoare vai cît de picantă: farmecul rus.”
Au fost aceste discursuri, amîndouă sub semnul emoției, al pasiunii și al sincerității, cea mai frumoasă manifestare de prețuire reciprocă, de multă vreme încoace, a două culturi mari ale Europei.2

__________
1 Din 1635 și pînă acum, Andrei Makine este cel de-al 729-lea membru al Academiei Franceze; ocupă fotoliul nr. 5, pe care au stat, între alții, Abatele Morellet, Victor Cousin, Jules Favre, Robert de Flers, René Huyghe, ultima fiind scriitoarea algeriană Assia Djebar.
2 Ele pot fi citite și ascultate integral pe site-ului Academiei Franceze, a cărui parcurgere este interesantă în general, pentru că echivalează cu o incursiune în istoria construirii unui model cultural.