Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Moartea domnului Pisicâine de Cosmin Ciotloş


Câteodată, o prezentare sumară a traseului unui scriitor - tânăr şi deloc ocolit de succes, în acelaşi timp - valorează aproape la fel de mult ca o analiză minuţioasă, dar inocentă. Câteodată, adică atunci când avem de-a face cu autori ca Răzvan Rădulescu. Absolvent al Facultăţii de Limbi Străine şi al Academiei de Muzică, ieşind spectaculos la rampă în volumul colectiv Tablou de familie (cu girul semnificativ al lui Mircea Cărtărescu), i se acordă în 1997 Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, pentru Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane. Dacă mai adaug şi două-trei titluri de filme ale căror scenarii le-a semnat (în colaborare cu Cristi Puiu, Alexandru Baciu ori Radu Muntean), vă veţi lămuri de ce povestea cărţii despre care scriu e, din punctul meu de vedere, ceva mai largă decât lasă să se înţeleagă celuloza: Marfa şi banii (2001), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003), Hrană pentru peştii mici (2004), Offset (2004), Moartea domnului Lăzărescu (2005), Hârtia va fi albastră (2005). Fireşte, nu propun o năucitoare sesiune de vizionări şi lecturi făcute pe nerăsuflate. Dar nici nu o interzic.

Romanul Teodosie cel Mic (recent apărut la Editura Polirom) poate părea, la foiletare, un scenariu extins de cartoon. Un desen animat derulându-se pe mai bine de 400 de pagini, conţinându-şi propriile momente alternative de îmblânzire şi de incitare. Istoricizat, însă flagrant anistoric, împânzit de personaje infantile, dar şi de urzeli mai mult decât adulte, ludic şi în acelaşi timp ceremonios, e destul de dificil să-i recompunem genealogia. De aici şi tentaţia constantă de a-l încadra în tipare venite cumva din afara literaturii. În faţa unei epopei minimaliste care se desfăşoară într-o Muntenie dâmboviţeană şi nu prea (mici regate conţinând deopotrivă Bucureştiul, Petrila, Filiaşiul, dar şi Valea Căpercilor, Căpşunăria sau Ciupercăria), în care polii de putere sunt divizaţi între prinţul Teodosie cel Mic, Pisicâinele Gavril, Bufniţa Kaliopi, Minotaurul Samoil, Fantoma Otilia şi Somnul Protector Oliviu aliat cu Otto şi cu Furnicile Vinete, inerţiile oricărui cititor exersat se atenuează.

Atenuare pripită, cred. Întâi pentru că, dacă am căuta cu tot dinadinsul un reper (cel puţin în proza ultimilor ani), o carte cum e Războiul fluturilor, de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, poate fi aşezată într-un raft apropiat. Cu deosebirile inerente ţinând de livresc, de miză, de dimensiuni ş.a.m.d. Apoi pentru că intrarea în poveste nu înseamnă şi identificarea cu aceasta. Romanul lui Răzvan Rădulescu trebuie încercat cu degetul, nu parcurs înot. Ceea ce avem în faţă nu e un desen animat, ci o cameră video îndreptată spre un ecran. Genul proxim e reportajul netrucat sau reality show-ul. Abia înţelegând aceasta vom putea admite că, într-adevăr, pe acel ecran rulează un cartoon omogen. Dar şi că în jurul său apar numeroase amănunte cu o consistenţă ceva mai materială decât pixelii.

Două sunt argumentele tehnice ale pertinenţei unui asemenea regim - strabic, recunosc - de lectură. Astfel, deşi răsturnările de situaţie nu lipsesc, iar acţiunea e pigmentată de momente-limită, practic, suspense-ul nu există. O anume lentoare guvernează chiar şi mişcările bruşte ale combatanţilor, o acalmie neobişnuită se desprinde din toate soluţiile conspirative ivite. Prinţul moştenitor Teodosie, aflat sub mentoratul şi consilierea Pisicâinelui, e răpit de trimişii Somnului Protector, în urma unei lupte improvizate în cofetăria "Lămâiţa" (de lângă Cişmigiu). Nici vorbă de disperare, în întregul episod. La rândul său, Pisicâinele e întemniţat. Evadează. În fundal, nici un sunet de tobe nu acompaniază presupusa tensiune narativă. Misiunea de eliberare a lui Teodosie se compromite şi se reabilitează de câteva ori. În tot acest timp, trădări, înţelegeri secrete, sabotaje între aliaţi se înşiră una după alta. Liniştea textului persistă. Până şi în scena decisivă, când marea bătălie din apropierea Bucureştilor nu mai poate fi evitată, când armele neconvenţionale intră în joc, când măcelul e generalizat şi singurul războinic supravieţuitor rămâne Teodosie, deplasările de forţe sunt tratate cu aceeaşi naturaleţe lipsită de suspense. Totul e scris "în direct", fără adaosurile pasionale şi de obicei patetice ale documentarului sau memorialului. Dar nu şi fără emoţie. Moartea Pisicâinelui e pe drept cuvânt înduioşătoare: ,Odată cu bucata de sticlă care se desprinse, se frânse şi săbiuţa viteazului Gavril, iar vârful rupt crestă din plin solzii lui Oliviu.

- Înainte, strigă Otilia, împinsă ca din arc când garda de elită a Somnului Protector se năpusti peste Gavril şi-l masacră cu paloşele. Dar nimeni nu veni în urma ei. Ultimii şase soldaţi din Bucureşti se lăsaseră în iarbă, străpunşi de săgeţi. ş...ţ

- Gavril zace întins la picioarele mele, cu ciotul săbiuţei frânte în mâini. L-au ucis cu zeci de lovituri gărzile mele. Ochii lui ageri stau acum deschişi şi privesc fix la nimic. Din cârca Marelui Monstruleţ se auzi plânsetul lui Teodosie."

Cea de-a doua dovadă ne-o serveşte chiar Răzvan Rădulescu. Mai precis spus, naratorul şi personajul Răzvan Rădulescu. Fiindcă, în capitolul al XVII-lea, Teodosie cel Mic ajunge în camera de lucru a autorului întregii poveşti. E drept că nu-l întâlneşte în carne şi oase, dar prilejul îi e suficient pentru a arunca un ochi prin calculatorul acestuia. Şi pentru a afla continuarea romanului. Printre altele, şi un capitol XIX (Despre imateriala legătură dintre Frăţietate şi Flotă). Mai e oare nevoie să spun că romanul are numai optsprezece părţi? Că de aproape (de prea aproape) lucrurile se văd uneori foarte diferit? Exact aşa cum un cine-verité are aparenţa unui desen animat...

Într-o anumită măsură voluntar, asumat şi în ton cu stilul său, Răzvan Rădulescu ne oferă un reality-novel ambalat în regulile când molatice, când colorate ale filmelor de animaţie. Pe de altă parte, nu e exclus ca descriptivismul abundent şi lentoarea obositoare a unor pasaje să provină dintr-o evitare inconştientă a deprinderilor de scenarist. Teodosie cel Mic rămâne, fără dubii, o carte concepută inteligent şi susţinută metodic, care lasă însă impresia de a nu-şi fi dat, sieşi, tot ce putea. Şi nici cititorilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara