Publicarea recentă la Editura Humanitas a romanului Baladele usturoiului din Paradis de Mo Yan, în traducerea excelentă a Luminiţei Bălan, este un bun prilej de a constata că scriitorul chinez premiat cu Nobelul pentru Literatură în 2012 este tot mai cunoscut şi apreciat de cititorii noştri, care au pînă în prezent la îndemînă versiunile româneşti ale capodoperelor sale Sorgul roşu (Humanitas Fiction, 2008, 2012) şi Obosit de viaţă, obosit de moarte (Humanitas Fiction, 2012).
În legătură cu receptarea critică a acestui scriitor impresionant de ingenios şi de prolific, se cunosc totuşi puţine lucruri care să depăşească ceea ce s-a spus în laudatio de la decernarea premiului şi în propriul răspuns în cadrul ceremoniei sau în interviurile care au urmat imediat.
Mo Yan este, într-adevăr, un romancier complex, dovadă însăşi dificultatea încadrării sale într-un curent, într-o formulă. Harul său de povestitor a cunoscut, desigur, şi faza restrictivă a realismului socialist, care nu l-a secătuit, şi pe cea a orientării spre marginal, a „căutătorilor rădăcinilor”, care i-a stimulat interesul etnologic şi, în sfîrşit, experimentele moderniste, care i-au îmbogăţit tehnicile de înscenare şi instanţiere narativă.
Cea mai adecvată dintre caracterizările care au fost propuse pentru scrisul său este aceea de realism halucinant. Ar fi vorba de o altă etapă a realismului deviant, ca variantă originală, după cea a realismului magic al romanului latino-american şi cea a realismului isteric, în formularea din 2001 a lui James Wood, aplicată lui Rushdie, Don de Lillo, Th. Pynchon.
De la predecesoarele sale, acest tip de realism menţine vitalitatea excesivă, luxurianţa exotică, hipersaturarea cu poveşti, suprapuse, imbricate... acestea în dozaj şi cu instrumentare proprii.
Ceea ce este cu adevărat original în scrisul său este totuşi extrem de chinezesc şi constă în acea daoistă minunare a minţii-inimă, în experienţele senzoriale de tipul visului, în copleşitorul flux al impresiilor, în extravaganta expansiune a imaginaţiei.
Amestecul fanteziei cu realitatea, provine din concepţia veche a „călătoriei libere” (tematizată de daoistul Zhuang Zi) între cele două planuri ale realului şi imaginarului, a posibilităţii marii armonii, a rezonanţei simpatetice datorate suflului energetic care leagă toate fiinţele şi lucrurile.
În acest tip de viziune în care gîndibilul se confundă cu sensibilul, trăirile şi impresiile sînt redate prin senzorial şi pentru aceasta, toate organele de simţ sînt puse la bătaie – văzul, auzul, mirosul – într-o adevărată fenomenologie a corpului reprezentat ca unitate psiho-fizică şi intelectuală. Sînt exploatate toate posibilităţile corpului de a semnifica, chiar şi secreţiile sale, lacrimile, sîngele, mucii, urina, sperma, fecalele.
Exemple remarcabile sînt, de pildă, chiar în Baladele usturoiului din Paradis, în scenele cu urinatul şi băutul urinei, apoi în scena despăducheatului şi mestecatul păduchilor, sau în scena în care tăiatul vacii moarte şi pregătirea trupului tatălui pentru înmormîntare se desfăşoară în paralel. Naturalismul unor astfel de scene, uneori, poate, supralicitate, îndreptăţesc şi eticheta de realism crud, aplicată de critici.
Romanele lui Mo Yan construiesc, într-adevăr, o realitate halucinantă, centrată pe lupta pentru supravieţuire, pe instincte, pe porniri naturale esenţiale, ca foamea şi dorinţa sexuală, realitate a unei lumi supuse agresiunii brutale, în care violenţa fizică se împleteşte cu cea simbolică.
În această lume, condiţia umană pare lipsită de lumina necesară, de detenta care să facă posibilă depăşirea. Personajele nu reuşesc să se ridice dincolo de starea de control şi exploatare, să se smulgă din sărăcia lucie întreţinută de o extremă polarizare, cu ”demnitari mai răi decît tigrii”, cum li se spune încă din vremea lui Confucius.
Lumea romanelor lui Mo Yan este dominată de dezorientare şi frustrare, halucinantă prin gradul de absurd, o realitate haotică căreia mintea umană nu-i mai poate da sens.
În contextul constrîngerilor sociale şi politice care ating paroxismul, persistă elemente din vechea filozofie a ţăranului, despre împletirea dintre viaţă şi moarte, despre atotputernicul destin, dar şi despre propensiunea spre bine a firii omului. Şi exact această mentalitate salvează lumea satului de totala dezumanizare şi desvrăjire, fiinţa umană nu rămîne total dominată de instinctul animalic, funcţionează încă instinctul moral, spiritul poate să călătorească compensatoriu, să se salveze în imaginar. Pledoaria pentru „nevoia de minuni” a lui Mo Yan este de mai multe ori explicită în romanele sale, unde sînt permanent inserate mituri şi legende păstrate de memoria colectivă la sat.
Vechile precepte confucianiste sînt şi ele permanent invocate, dar într-o astfel de lume în care se produc deconstruiri ale umanului, ale valorilor lui esenţiale, ele nu mai pot stăvili anomia. Au loc astfel încălcări ale virtuţilor morale şi devalorizări rituale, din cele care ating cele mai importante dintre reperele civilizatoare, aşa cum sînt înmormîntarea şi doliul, sau cultura mesei. Tatăl, mama, soţia nu mai sînt înmormîntaţi în sicrie costisitoare, care să măsoare gradul pietăţii filiale şi al loialităţii, ei sînt fie acoperiţi cu frunze, fie împachetaţi în rogojini sau folii de plastic, ba li se refuză uneori chiar înmormîntarea şi sînt obligaţi să se supună noului procedeu al incinerării. Cît despre mîncare, lumea satului pare permanent ameninţată de spectrul foamei, oamenii mănîncă atît cît să-şi întreţină viaţa, ospeţele opulente descrise sînt cele ale noilor mandarini, ca ospeţe obscene, „canibalice”, ale puterii ( `n romanul Ţara vinului chiar se mănîncă carne de bebeluş).
Există, în ultimul său roman, Broaştele, (care urmează să apară în curînd la Editura Humanitas) unul din cele mai cumplite episoade care descriu gradul zero al foamei: copiii lihniţi mănîncă din cărbunele adus pentru încălzirea şcolii.
S-a spus despre limbajul romanelor lui Mo Yan că este fără valoare estetică, că este afectat, repetitiv, exagerat, clişeard, produs al ideologiei politice. Dar Mo Yan încalcă deliberat imperativul „eleganţei clasice”, el foloseşte un limbaj bolnav pentru o lume bolnavă, o altă cerinţă a esteticii chineze clasice este astfel respectată, cea a adecvării conţinut-formă, idealul senso-formei.
Limbajul romanelor sale pare într- adevăr, neelaborat, şi totuşi, este atît de bine mînuit în crearea atmosferei, foarte inspirat în descrieri, în scene erotice sinestezice, ca acelea din Sorgul roşu, sau Baladele usturoiului din Paradis. Freamătul trupurilor cuprinse de eros şi freamătul cîmpului de sorg, tresăltarea cîmpului de iută şi iubirea care palpită în pieptul celor doi tineri, se armonizează într-o perfectă consonanţă cu pămîntul zămislitor, roditor.
Sigur că inovaţiile scrisului lui Mo Yan datorează foarte mult lecturilor din literatura universală, el însuşi o mărturiseşte în repetate rînduri.
Iată de pildă o mostră a preferinţelor, o recunoaştere a modelelor în articolul O cameră văzută prin gaura cheii: Zece nuvele care m-au influenţat, cînd sînt invocate nume mari, o întreagă listă (Sienkiewicz, Cortasar, Joyce, D.H. Lawrence, Marques, Faulkner, Turgheniev, Kafka, Tsutomu Minakami, Lu Xun). Este semnificativ faptul că singurul scriitor chinez citat este Lu Xun, cel mai reprezentativ identitar, de o asemănătoare complexitate şi luptînd la fel împotriva maladiilor culturale, a nedreptăţii sociale şi a eşecului politic, descriptor inegalabil al chinezului (vezi nuvela Adevărata biografie a lui A.Q), maestru al alegoriei, al grotescului.
Pentru cei familiarizaţi cu literatura chineză clasică, este reperabilă deopotrivă moştenirea nuvelei chineze medievale, strategiile fantasticului nebazat pe ruptură, pe ezitare, ci pe o lină alunecare în cealaltă zonă, care nu este un „dincolo”, ci tot prezenţă, una subtilă, a hipovizibilului, care o însoţeşte permanent pe cea ostentativă a hipervizibilului.
Şi romanul chinez clasic îl inspiră pe Mo Yan în procedurile structurale, în modalizările spaţiale prin alternarea mişcării centrifugă – centripetă, preluată din romanul Pe malul apei de Shi Naian, sau în realizarea efectelor groteşti, pe modelul romanului Călătorie spre Soare Apune de Wu Chengen.
Alternarea planurilor multiple, abordarea exhaustivă a subiectului şi încercuirea sa pînă la saturare, ca în în poemele în proză, celebrele „rapsodiifu ”, perspectiva atmosferică a descrierilor, ca în pictura stampelor, sînt şi acestea elemente idiosincratice care contribuie la originalitatea scriiturii lui Mo Yan.
Extrem de semnificativă pentru poetica sa este pledoaria pentru romanul lung, pe care o ataşează ca prefaţă la toate romanele sale în ediţia de după decernarea Nobel-ului. Un răspuns adresat, probabil, celor care-i impută că-şi permite desfăşurări narative ample, într-o epocă a nerăbdării cinetice, a preferinţei pentru minimalism.
Este şi aici o mostră a modului în care ceea ce este universal se îmbină cu ceea ce este marcat chinezesc, dar, chiar dacă exemplele sînt cele ale marilor romancieri ai lumii, tot perspectiva esteticii chineze clasice este cea care domină discursul lui Mo Yan despre romanul lung, „epopee sublimă, care să cuprindă complexitatea sufletului uman” şi despre atributele sale definitorii: lungimea, densitatea, dificultatea. „Trăirea de amplitudine, animată de suflul vital aspru şi libertin” pare o exprimare preluată direct din celebrul tratat chinez din sec. 5 al lui Liu Xie, despre Inima literaturii ca sculptare a dragonului. Portretul artistului creator făcut cu secole în urmă de Liu Xie, marcat deopotrivă de daoism şi de confucianism, are ca trăsătură esenţială capacitatea de a răspunde la „incitaţia” realului şi de a realiza acea „interafectare”, în urma căreia rezultă opera de valoare marcată de sensibilitatea subiectivă. Mo Yan se potriveşte exact acestui portret.