Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Mitul pasiunii de Catrinel Popa


Mitul pasiunii
Nu cu multă vreme în urmă, în colecţia Sinteze a Editurii Univers a fost publicată o carte de referinţă a culturii occidentale. Cunoscută. deopotrivă, specialiştilor în romanistică şi studenţilor din cîmpul umanioarelor care au avut de susţinut vreodată examene la literatură franceză sau comparată, Iubirea şi Occidentul este nelipsită din bibliografiile de specialitate, a fost reeditată periodic, tradusă în numeroase limbi, contestată sau doar criticată pentru ambiguitatea influenţelor, şi mai ales mereu revizuită de autorul ei, conştient de gravitatea temei şi de naivitatea pretenţiilor de a o putea epuiza într-o singură viaţă.
Pe de altă parte, pentru publicul mai mult sau mai puţin avizat din România de astăzi, cartea scriitorului elveţian poate constitui, chiar pornind de la titlu, o provocare. Iubiriea şi Occidentul e o sintagmă care trezeşte promisiuni confuze şi nostalgii vagi, îţi aminteşte, aici, la porţile orientului, de mirajul occidentului şi mai cu seamă, te îmbie la lectură, te invită să deschizi cartea, să pătrunzi în lumea ei ca într-un spaţiu fictiv (în ciuda faptului că avem de-a face cu o serioasă lucrare teoretică), funcţionează aşadar ca o formulă magică - un fel de Sesam, deschide-te - dar nu neapărat şi ca o profitabilă cheie de lectură. Fie şi numai pentru că, mai mult decît problematica raporturilor dintre orient şi occident, trei constante inseparabile pentru scriitor acaparează tematica propriu-zisă a cărţii: iubirea-pasiune, miturile sufletului şi misterul persoanei. O aluzie transparentă la intenţiile autorului şi o posibilă pistă de interpretare găsim în moto-ul care precedă subcapitolul Iubirea de iubire, ales dintr-una din scrierile lui Chrétien de Troyes "Dintre toate relele, al meu este altfel; plăcut îmi este; mă bucur de el; răul ce-l sufăr e ceea ce-mi doresc şi durerea mea mi se pare a fi sănătate. Aşadar nu pricep de ce mă plîng, căci răul îmi vine din propria-mi vrere." În jurul acestui tip de masochism se organizează întreaga demonstraţie; pornind de la motivul "Tristan", paradigmatic pentru tot ceea ce înseamnă pasiunea, înţeleasă în sensul ei etimologic, ca patio, aşadar ca "nostalgie a sufletului care se vindecă de viaţă", ca un fel de "secătuire a conştiinţei golite de orice diversitate, obsesie a imaginaţiei concentrate asupra unei singure viziuni", experienţă similară misticismului sau fanatismului ereticilor catari, Denis de Rougemont încearcă în primul rînd să-i sensibilizeze pe cititori faţă de prezenţa mitului, atît în viaţă, cît şi în opera de artă. Şi în această din urmă tentativă reuşeşte deplin, din moment ce rescrie, practic, istoria literaturii (în primul rînd a celei franceze), prin prisma mitului lui Tristan şi al Isoldei. Din această perspectivă sînt reconsiderate curente şi epoci literare, din medievalitate pînă astăzi, sînt reanalizate opere şi procedee retorice, de la celebrul amour courtois şi lirica trubadurilor, pînă la Lawrence, Miller şi Caldwell. În schimb, din unghiul existenţei de zi cu zi, gînditorul, devenit de astă dată aproape un moralist, supune mitul iubirii-pasiune unei critici demistificatoare, pledează pentru raţionalitate, pentru tihna iubirii casnice, care, chiar dacă poate trece drept plictisitoare, cel puţin nu are nimic iraţional sau catastrofic, pentru modelul iubirii creştine în contrast cu erezia dualistă. Într-un cuvînt, ne aflăm, aşa cum remarca Starobinski, în faţa operei unui exorcist. Fascinaţia produsă de mitul lui Tristan asupra estetului este confruntată cu privirea rece, pragmatică, a moralistului, conştient că sensul real al pasiunii este atît de îngrozitor şi de inadmisibil, încît cei care doresc să o zugrăvească în violenţa ei extraordinară se văd constrînşi să apeleze la limbajul înşelător al simbolurilor.
Denis de Rougemont - Iubirea şi Occidentul, Ediţia a doua revizuită; traducere şi note de Ioana Feodorov, introducere de Virgil Cândea, Ed. Univers, colecţia Sinteze, Bucureşti 2000, 447 de pag., f. p.







De la Mantis religiosa la femeia fatală
Faptul că preocupările teoretice ale lui Roger Caillois s-au axat, încă de la începutul carierei sale, pe problematica atît de complexă şi derutantă uneori a genezei şi funcţiei miturilor, nu mai constituie o noutate. Surprinzător este însă efectul pe care o carte a sa din 1938 (este vorba de volumul Mitul şi omul apărut recent în traducere românească la Editura Nemira), continuă să-l producă asupra cititorului din zilele noastre. Oricît de mult vor fi evoluat între timp studiul imaginarului şi disciplinele conexe, nu se poate să ignorăm punctul de vedere al unui cercetător care, încă de prin anii '30 intuia importanţa interdisciplinarităţii în studierea procesului de mitificare. Dacă Denis de Rougemont pornea de la un mit fundamental şi îi urmărea avatarurile de-a lungul epocilor istorice, Caillois nu absolutizează determinările istorice în dauna celor biologice sau sociale; el consideră miturile rezultante ale acestor trei tipuri de determinări şi îşi organizează demonstraţia plecînd de la o observaţie cît se poate de simplă: constată că, în genere, totul se petrece ca şi cum "anumite obiecte şi anumite imagini ar beneficia, datorită unei forme sau unui conţinut, de o semnificaţie deosebită, de o capacitate lirică mai pronunţată decît în mod obişnuit". Exemplul cel mai convingător îl constituie, pentru el, modul misterios în care o insectă precum călugăriţa (Mantis religiosa) acţionează asupra afectivităţii, şi, prin ricoşeu, asupra imaginarului uman. După ce trece în revistă o serie de legende, culese de pe toate meridianele globului, avînd ca protagonistă ciudata insectă, fără să neglijeze nici detaliile ce ţin de onomastică (denumirea latinească de mantis/ profetă, de pildă, fiind un indiciu clar că, din cele mai vechi timpuri oamenii au fost puternic impresionaţi de ea), autorul ajunge la concluzia că, pînă la urmă, călugăriţa şi-ar putea datora prestigiul unei obscure identificări înlesnite de aspectul ei antropomorf. De la acest punct demonstraţia lui Caillois devine de-a dreptul cuceritoare. Îi vom lăsa cititorului plăcerea de a o urmări pas cu pas. Ne vom mulţumi să remarcăm faptul că, stabilind în permanenţă analogii între o formă de comportament, la insecte (devorarea masculului de către femelă în timpul copulaţiei, la mantidee), şi o mitologie, la om (întreaga serie de povestiri despre spectre feminine, fecioare veninoase, creaturi demonice care îşi devoră amanţii, pe scurt ipostaze ale femeii fatale, la propriu), autorul ajunge la concluzia că diferenţa între cele două fenomene ar fi de la instinct real (în cazul insectelor), la instinct virtual, echivalent, în cazul omului, acelei funcţii fabulatorii de care vorbea Bergson. Roger Cailliois - Mitul şi omul, traducere din limba franceză de Lidia Simion, cu o prefaţă a autorului, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, 139 de pag., f.p.






Partea literaturii


Tot Editura Univers ne propune două volume de eseuri filozofice aparţinînd lui Richard Rorty, despre care, în România literară a scris Andreea Deciu, apariţie editorială ce poate fi considerată, fără nici o exagerare, un eveniment. Prea puţin familiarizat cu teoriile pragmatistului american, publicul din România are acum ocazia să se iniţieze în dezbaterile contemporane din domeniul filozofiei analitice, mai exact în disputele privitoare la realism şi antirealism (una dintre temele recurente ale primului volum), dezbateri ce antrenează, practic, toate domeniile culturii, critica literară, ca şi biologia sau fizica, morala ca şi politica. Pe bună dreptate Andrei Marga, autorul prefeţei, remarca nonşalanţa cu care filozoful traversează frontierele domeniilor şi aduce perspective noi.
Dintre cele două volume de eseuri filozofice, incontestabil cel mai interesant - din punctul de vedere al unui literat - este cel de-al doilea. Că între ele există un soi de fractură, nu încape nici o îndoială; ne-o mărturiseşte autorul însuşi, în Introducere; după ce proclamă întrebarea "ce fel de fiinţe umane vrem să devenim", drept loc gometric al tezelor sale, filozoful o divide în două întrebări subiacente. Prima este "cu ce comunităţi ar trebui să ne identificăm?", iar cea de-a doua "ce ar trebui să fac cu singurătatea mea?", cu alte cuvinte în ce fel trebuie să acţioneze individul pentru a putea să-şi îndeplinească datoria faţă de celelalte fiinţe umane şi faţă de propriul său destin (înţeles, în spirit neitzschean, ca obligaţie de a deveni ceea ce sîntem). "Eseurile din primul volum - notează autorul - sînt relevante pentru cea dintîi întrebare, pe cînd multe dintre cele din volumul al doilea îşi schimbă direcţia spre cea din urmă."
Un exemplu cît se poate de concludent în privinţa deschiderii către literatură a eseurilor lui Rorty (şi nu numai ca problematică, ci şi ca structură), ne oferă cel intitulat Heidegger, Kundera şi Dickens, unde după ce alcătuieşte un portret al lui Heidegger în ipostaza sa de preot ascet, după o formulă a aceluiaşi Nietzsche, filozoful american şi-l ia ca aliat pe Kundera în răfuiala sa cu ontoteologia (mai exact, comentează viziunea acestuia asupra romanului, privit ca vehiculul, prin excelenţă, al revoltei împotriva dominaţiei culturale a preoţilor asceţi). În fine, Dickens este ales ca exemplu paradigmatic pentru a ilustra sugestia lui Kundera că romanul e genul caracteristic democraţiei. Aşadar, nu uitaţi, literatura este unul din modurile cele mai la îndemînă de a umple singurătatea noastră zilnică. Richard Rorty - Obiectivitate, relativism şi adevăr (Eseuri filozofice I) , traducere de Mihaela Căbulea, Editura Univers, Bucureşti, 2000, 390 pag., f.p. Richard Rorty - Pragmatism şi filozofie post-nietzscheană (Eseuri filozofice II), traducere de Mihaela Căbulea, Editura Univers, Bucureşti, 2000, 317 pag., f.p.







Spaţiul libertăţii
Literatura şi răul (La littérature et le mal), lucrarea lui Georges Bataille publicată pentru prima oară în 1957, tradusă anul ascesta la Editura Univers, nu este, hotărît, o carte pe care să o citeşti doar o singură dată. Şi asta nu numai pentru că multe formulări pot părea sibilinice chiar şi unui cunoscător, iar logica paradoxurilor poate să deruteze chiar şi pe cei obişnuiţi cu jongleriile sofistice; ceea ce te împinge să reciteşti anumite paragrafe sau anumite pagini, cîteodată chiar capitole întregi, este împrejurarea că, de multe ori, ele îţi trezesc aprehensiuni vagi în legătură cu prezenţa răului în realitate şi în literatură, îţi creează impresia că teza principală a cărţii, una dintre cele mai provocatoare, de altfel, îţi este surprinzător de familiară, că ai intuit, cumva, în actul literar o transgresare a legii morale şi în literatură un spaţiu al libertăţii depline, încă mai înainte de a-l fi citit pe Bataille. Acest lucru nu diminuează, se-nţelege, farmecul cărţii, din moment ce adevărurile îndeobşte ştiute şi acceptate sînt cu atît mai seducătoare cu cît, privite dintr-o perspectivă complet nouă, îşi dezvăluie faţete nebănuite. Cele opt lecturi infidele (căci operele şi biografiile unor Kafka, Blake, Proust, Emily Brontë, Baudelaire ş.a.m.d., funcţionează de multe ori ca simple pretexte) sînt antrenate într-o demonstraţie care urmăreşte să ne convingă că, la urma urmelor, "omul este, în mod necesar întors împotriva lui însuşi şi că nu poate să se recunoască, nu poate să se iubească pînă la capăt, dacă nu este obiectul unei condamnări" şi alcătuiesc, privite în ansamblu, o pledoarie pentru lipsa de inocenţă a literaturii. Formularea poate părea paradoxală, dar tocmai această lipsă de inocenţă pentru care pledează Bataille, atrage după sine o reconsiderare a noţiunilor de "pasiune mortală", "transgresiune tragică" sau "libertate nelimitată". Permanenta confruntare a operei cu biografia şi a ambelor cu cea mai înaltă expresie a răului, într-o epocă în care se proclama "moartea autorului", rămîne aspectul cel mai provocator al cărţii. Georges Bataille - Literatura şi răul, traducere din limba franceză, introducere şi note de Vasile Zincenco, Editura Univers, Bucureşti, 2000, 231 de pag., f.p.