Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Mitică, astăzi de Ioana Pârvulescu

Multă lume se întreabă care e soarta lui Mitică în România zilelor noastre. Există un paradox, pe care marele public începe să-l perceapă legat de acest personaj: Caragiale e actual, în timp ce eroul lui a devenit inactual. Omul care era rizibil sau măcar mediocru, comun, la 1900, şi-a schimbat chipul şi pare civilizat, elegant, chiar educat, dacă îl pui faţă-n faţă cu prototipul lui din prezent. Ar merita amploaiatul, muşteriul din cârciumile de gară, omul de pe stradă şi din compartimentul de tren din ziua de azi numele de Mitică?

Răspunsul meu este nu: titlul de "Mitică" e inadecvat şi devine aproape onorific. Bonomul din belle époque, omul cu carenţe mai degrabă stilistice decât de altă natură, nu s-ar recunoaşte deloc în omologul lui de azi. Adevăratul Mitică a murit, a murit de tot. Aşa-zisul Mitică de azi e un impostor. Nu-şi merită numele şi nici renumele! Nici măcar pe Caragiale nu-l merită. Ar fi chiar păcat ca un Caragiale din ziua de azi să-şi irosească talentul pe el. Să-i urmărim avatarurile.

Cel de ieri avea o ţinută care, cum-necum, se integra într-o lume civilizată: ţi-l poţi închipui eventual şifonat, asudat, ştergându-şi faţa cu o batistă cam mototolită. Dar e îmbrăcat corect, adică nu-i lipsesc vesta, şi haina, şi pălăria, şi "legătura de gât" frumoasă, "de şic". Trupul îi e decent acoperit, iar când e mai corpolent, haina-i maschează rotunjimile. Cineva îi spală rufele, îi calcă grijuliu cămăşile, fie şi cu un fier de călcat cu cărbuni şi i le agaţă în dulapul de haine. De Paşti îşi cumpără pantofi noi, pentru că aşa e tradiţia, chiar dacă îi ia cam mici. Vara poartă veşminte uşoare, deschise, din bumbac sau in, plus o pălărie de paie. Iarna are galoşi sau şoşoni, pe care-i lasă la intrare, astfel că noroiul străzii nu ajunge în încăpere, dar el rămâne totuşi cu pantofii curaţi în picioare. Nu aruncă nimic pe jos, pentru că nu are ce, nici ambalaje, nici şerveţele, nici pachete de ţigări (are tabacheră).

Cel care i-ar corespunde azi lui Mitică îşi arată, vara, o minunată burtă "de bere" şi de "Coca-Cola" pe care o poartă triumfal desupra unor pantaloni scurţi, cât mai coloraţi. Cămaşă nu-şi mai pune, ca să n-o spele şi pentru că-i e cald, are cel mult un tricou, pe care-l ridică în genere până la jumătatea abdomenului, ca să se bronzeze. Scuipă seminţe pe jos, nu foloseşte batista, ci direct trotuarul. Aruncă pe stradă tot ce-l încurcă: sticle de plastic şi cutii de bere, chiştocuri, ghemotoace de hârtie. Merge în şlapi, şi la întâlnire, şi în vizită, ceea ce asigură o bună înţelegere, o duioasă simbioză între praful drumurilor şi picioarele lui. Iarna poartă diverse obiecte de îmbrăcăminte sintetică, dintre cele care nu lasă trupul (şi nici pe cei din apropiere) să respire. Nu are croitor sau vânzător specializat care să-i dea sfaturi cum să se îmbrace, aşa că trânteşte pe el, la nimereală, lucruri care se bat cap în cap.

Laitmotivele din conversaţia lui Mitică de la 1900 sunt relativ inocente, prin comparaţie cu ce a urmat: "scrie la gazetă..., criza, eu cu cine votez, famelie mare...", apoi câte o traducere din amor, câte o damă graţioasă, un favor administrativ. Ştie să salute, iar apelativele lui sunt cuminţi: monşer, nene, musiu, neică! Spune bonjur şi bonsoar, salutare, pardon şi îmi daţi voie. De înjurat în public nu înjură, câte un "Lasă-mă, domnule!" sau "Mare secătură eşti!" îi exprimă mânia maximă. Astăzi conversaţia înlocuitorilor lui arată astfel:
l Bani, bani, bani.

l Dacă aş fi eu preşedinte / primar... / ministru... (Lasă să se înţeleagă că totul s-ar rezolva într-o clipită şi am trăi ca-n sânul lui Avram.)

l Dacă ar învia Ceauşescu... (idem...)

l Era mai bine înainte... (A uitat tot - amnezia totală e semnul Miticilor de azi.)

l A spus la televizor... (Subînţelege: e adevărat, dacă s-a spus acolo).
l Îţi spun eu... (e adevărat, dacă zice el).

l Toţi sunt răi, proşti, hoţi, numai el e bun, deştept, cinstit, crede Mitică, în timp ce tocmai te înşală la cântar, la metraj, la aparatul de taxat din taxi, în fine, la orice.

Nu numai că nu salută, dar nici nu răspunde la salut, iar apelativele lui sunt bă şi fă. Înjurăturile lui publice, chiar televizate, sunt ireproductibile. Fiul lui, Goe cel de azi, spune la trei cuvinte o dată unul cu p..., iar fragedele lui corespondente feminine râd flatate când sunt întâmpinate astfel. Echivalentul de azi al lui Mitică e atât de urât încât mânjeşte numele celui de ieri. S-a degradat şi fizic şi psihic, împreună cu oraşul lui, cu familia lui, cu gazetele şi cu preocupările lui.

Mitică cel de azi a surzit (cum o şi prevăzuse Caragiale), aşa că trebuie să răcneşti, ca să audă. Mitică e aproape orb şi trebuie să-i măreşti totul de sute de ori, ca să vadă. Nu mai poate citi un ziar dacă nu vede ceva scandalos în titlu, dacă nu e cineva mânjit sau strivit sub injurii. Departe de a încerca să înţeleagă, de a întreba "Cum adică...?", el ştie totul înainte de a citi. Iubeşte catastrofele, violenţa, trivialitatea - date la maximum. Din această cauză îl atrag programele televiziunii. Pentru că mai toate televiziunile se închină cu gesturi mari la micimile Măriei Sale Mitică.

Mitică are toate defectele şi o singură calitate: e educabil. Cu condiţia ca toţi cei care nu-i seamănă să încerce s-o facă. Cu orice risc! n

P.S. I-am rămas datoare doamnei dr. M. Codreş cu un răspuns tot pe o temă caragialescă, în legătură cu o ipoteză din articolul meu Ce e amorul. Hyperion şi Rică Venturiano (România literară nr. 8) legată de numele de R. Vent. cu care-şi semna opiniile junele gazetar. Ipoteza mea era că pseudonimul nu e întâmplător: "Nu încape îndoială că, la bunul cunoscător de franceză şi ludicul naş Caragiale, semnătura e simbolică: prin textele lui Vent. bate vântul, sunt vorbe umflate cu aer." Corespondenta mea mi-a scris, îmi replică un text ludic pe care îmi face plăcere să-l reproduc:
Stimată Doamnă,

De ce să împrumutaţi aripi de la Mercur şi să alergaţi tocmai în Hexagon sau după "vent", când Rheum officinale sau revent (nu "R. Vent." semna personajul?) - purgativ drastic - se găseşte în ţărişoara noastră?
întrebaţi-o, vă rog, pe Minerva!

Este şi aceasta o ipoteză de luat în seamă, fără îndoială, şi ea nu-mi era străină: o ştiam din cartea lui Şt. Cazimir despre Caragiale. Am încercat însă o alta, proprie, cu speranţa că nu e de neglijat. Care a fost intenţia lui Caragiale e greu de spus, rămânem la nivelul speculaţiilor. Ce e important e că scrierile lui nu şi-au pierdut puterea de a stârni discuţii şi, mai ales, gestul unei cititoare atente de a pune o scrisoare la poştă. Îi mulţumesc mult pentru gest şi pentru că ne citeşte revista.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara