Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Mit şi demitizare de A. Gh. Olteanu

Despre Roxana Pavnotescu, autoarea cărţii Sub semnul Aspidei, aflăm, dintr-o Prefaţă a dlui prof. Dumitru Micu, date care precizează că scriitoarea e "domiciliată în New York din 1990, scrie în limba maternă, ca pe vremea când era studentă şi elevă. I-au apărut versuri şi povestiri, cronici de teatru şi de film în "Steaua", "Tribuna", România literară, "Cultura" şi "Nordul liber". în 2005 a debutat editorial cu un volum de poeme: Despre ningiri şi ningele. Iată-i acum debutul editorial în proză!" (p. 5).

Vom spune din capul locului că în Sub semnul Aspidei asistăm la întoarcerea pe toate feţele a nefericirii omeneşti într-o lume degradată, secularizată, demitizată, altfel spus, o lume în care omul, rupt de mediul său natural, la care continuă totuşi să tânjească, nu-şi mai găseşte armonia interioară, seninătatea şi bucuria vieţii, din pricina spargerii înseşi a acestor valori în modernitate. Omul modern: cu suferinţele lui, cu fantasmele lui, cu speranţele, cu dezamăgirile lui, cu angoasele lui. Copleşit de atâtea stări contradictorii (bărbat sau femeie) din Sub semnul Aspidei nu poate fi decât nefericit.

Această observaţie majoră rezultă din parcurgerea amalgamată a ipostazelor de viaţă foarte diferite, prinse în tot atât de diferite modalităţi de expresie: naraţiune, eseu, scenetă, poem, cu precizarea însă că nici una dintre aceste mijloace nu-şi păstrează puritatea canonică, ci se întrepătrund: la o analiză mai atentă, găseşti o cale de comunicare între ele. în toate episoadele narative, în toate paginile eseistice, în toate poemele (de fapt, două superbe descântece "culte" de aspidă), descrierile, scenetele etc. care compun cartea, se sugerează, se proiectează în afară sau se consumă în interior aceeaşi idee: omul şi-a pierdut "... naiva dintâi virginitate" (după o frântură de vers arghezian) sufletească. E bântuit acum de tot felul de fantasme, nu-şi poate fixa şi urmări un ideal sau măcar un scop cât de cât precis conturat, pare, în fine, o ambarcaţiune în derivă.

Autoarea lasă impresia a camufla această stare de sfâşiere lăuntrică prin recursul la toate subcategoriile fantasticului. N-ar fi exclus ca Roxana Pavnotescu să acorde credit părerii lui Julio Cortazar, care aşază literatura fantastică deasupra celei realiste pe motiv că prima "e mult mai fecundă pentru că deschide în fiecare individ o serie de referinţe //...// îl îmbogăţeşte pe cititor...". Afirmaţia e discutabilă, dar trebuie să recunoaştem că fantasticul este o modalitate sigură de insolitare a banalului, principiu de bază al actului creator artistic. Aşa se explică de ce fabulosul, magicul, miraculosul devin vehicule ale autoreferenţialităţii. Căci peste tot, la urma urmei, se află un centru generator şi acesta pare să fie conştiinţa scindată a autoarei înseşi, indiferent la ce persoană se narează, indiferent dacă personajul care povesteşte sau "se povesteşte" este bărbat sau femeie, chiar dacă Roxana Pavnotescu are grijă să sublinieze de fiecare dată diferenţele. E, în fond, urmărită cu oarecare stăruinţă ipostazierea aceluiaşi exemplar uman. Căutarea dublului, (în carte există, de altfel, un subcapitol intitulat El-ul, pp. 155-162, combinaţie, ca mai toate textele cărţii, armonioasă între eseu, naraţiune sau introspecţie) sau, de la caz la caz, a propriilor eu-uri pare să fie preocuparea majoră a autoarei. Existenţa mai multor euri coexistând într-unul singur e semnul pierderii identităţii de sine, de căutarea căreia personajul/ personajele din Sub semnul Aspidei pare/ par să facă o adevărată obsesie. Or, tocmai această obsesie este caracteristica principală a omului modern. Roxana Pavnotescu pare a se întâlni - dacă nu chiar a o ilustra - cu definiţia lui Musil: "eul e un delir al mai multor euri". Dovada peremptorie a acestui "delir" nu poate fi decât recursul permanent la fantastic, despre care vorbeam mai sus. Fie că e vorba de rezervaţia creaturilor fabuloase, cu sursa în bestiarul mitologic sau direct în imaginaţia prodigioasă a autoarei: Aspida, Licornul, Vasiliscul, Vampirul, Vârcolacul, Iormorogul, Cotoroanţele, Centaurul, Hipogriful etc., etc.; fie că e vorba de anomalia din Triogamia (pp. 70-100), scrisă sub forma unei serii de scenete, prin care ne aflăm în plin absurd; fie că e vorba de miracolele din îngerul exterminator (pp. 178-208) sau de magia din împărăţia vestmintelor albe (pp. 263-277), toate sunt, mai mult sau mai puţin, proiecţii ale omului modern care-şi plânge nefericirea "paradisului în destrămare", în care "Portarul înaripat mai ţine întins/ un cotor de spadă fără de flăcări./ Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins". (Lucian Blaga).

În orice caz, indiferent cum ne-am construi problema receptării cărţii, cele trei cicluri ale acesteia (Ciclul Animus, Ciclul Anima, Ciclul Anima şi Animus) stau, într-un fel sau altul, sub semnul fantasticului, supus el însuşi unei degradări progresive, pe măsură ce cumpăna dintre civilizaţie şi cultură se dezechilibrează în favoarea primeia.

De aceea, de când a intrat în modernitate, în rezervaţia despre care este vorba Zmeul Zmeilor joacă şah cu Priculiciul şi citeşte cu regularitate "Magazinul istoric"; ielele "nu mai sunt aşa de tinere (s.m. A. Gh. O.), dar în iureşul dansului par foarte atrăgătoare" (p. 26); Licornul îşi "odihneşte augustul cap în poala" cui se nimereşte, "pângărindu-şi cornul... cu te miri cine" (p. 27); Vampirul şi Vârcolacul, verişori buni, nu mai beau sânge, ci "suc de portocale sub clar de lună, pentru purgaţie". Vasiliscul are chiar conştiinţa ieşirii din mit şi filozofează pe această temă cu protagonistul-narator al subcapitolului: "- Este oul de cocoş bătrân, clocit de o broască ţestoasă, din care s-a zămislit strămoşul meu, primul Vasilisc. Aripile lui erau adevărate, ale mele nu mai servesc decât de podoabă... Odată ieşiţi din timpul mitic, a început alienarea, degradarea, diminuarea puterilor fabuloase. - Bine, dar acest timp mitic s-a consumat de mult, încerc eu să adaug la conversaţie. - Ca şi creaţia, uneori disoluţia poate fi un fenomen foarte lent, totuşi nu destul de lent ca să-l perceapă toată lumea. Dacă nu intervine o catastrofă, rămâne în bună măsură neobservat, la fel cum trecerea de la timpul mitic la cel real, este, în fapt, imperceptibilă" (p. 29). Ideea încheierii timpului mitic este emisă, de altfel, încă o dată, de către bărbatul cuplului care vizitează periodic rezervaţia creaturilor fabuloase, ascultându-le poveştile: "- Mă gândesc că toate creaturile astea, ce au fost cândva fabuloase, miraculoase, au degenerat în timp prin necredinţa oamenilor în ele" (p. 38).

Acest cuplu aspiră la iubire, dar eşuează în aspiraţia lui, crezând că "de vină nu poate fi decât numai Aspida", care ea însăşi, în povestea ei, mărturiseşte: "- îi îndrăgos­team şpe oameniţ ca apoi să-i ţin la distanţă, într-un chin insuportabil, departe de împlinirea iubirii". (p. 42) însă autoarea notează sec la Sfârşitul poveştii şi morala ei (din cap. Sub semnul Aspidei): "- De vină nu poate fi numai Aspida" (singura frază a subcapitolului)

(p. 60).

Lumii neconvenabile în care-şi trăiesc insatisfacţiile personajele Roxanei Pavnotescu, i se opune o alta, abandonată cândva de om, a cărei imagine superb scrisă apare în capitole precum împărătiţa Furnică (pp. 125-132) sau Albatroşii "Danzantes" (pp. 215-227). La această lume, neatinsă încă - în viziunea autoarei - de forţele destructive ale civilizaţiei pare să aspire personajele (anonime) din Sub semnul Aspidei.

O dificultate tenace se dovedeşte a fi aşezarea cărţii, a romanului sui generis, cum zice dl D. Micu în prefaţă, Roxanei Pavnotescu în contextul literaturii actuale. Cartea ar putea fi afiliată postmodernismului prin unele trăsături comune: fragmentarism, incoerenţă (măcar aparentă) la nivel narativ, ştergerea limitelor dintre genuri şi specii, dar toate aceste caracteristici sunt aparente numai, sau, mai degrabă, formale, ca o condiţie oarecum obligatorie de a te înscrie în moda literară la zi. Pentru că, altfel, substanţa cărţii, întâmplările narative şi meditaţiile eseistice ale "personajelor" sunt tratate în registru grav: nimic mimetic, nimic ironic, nimic carnavalesc. Poate că postmoderniştii au abandonat lupta - lupta cu cine, cu ce? - şi caută un modus vivendi, în actualele condiţii, cu stadiul evoluţiei - spre ce? - al societăţii globale.

Dar nu pot ocoli, pe de altă parte, o idee a dlui Mihai Zamfir, consemnată într-un interviu din "Observatorul cultural" (nr. 219/ 4-10 iunie 2009, p. 20); "- ... 90% dintre poezii, 90% dintre romane vehiculează un mesaj de tristeţe şi de deprimare. Rareori, numai în câteva cazuri, ce pot fi numărate pe degetele de la două mâini, mari scriitori au făcut din bucurie şi din jubilare mare literatură ş...ţ Literatura trăieşte din înfrângere, din eşec şi tristeţe". întrebarea şi răspunsul la această problemă nu sunt noi. îmi aduc aminte că prin 1975, la liceul la care lucram, a fost invitat poetul Adrian Păunescu şi unul dintre elevi l-a întrebat de ce sunt aşa de puţine capodopere exultante în literatura lumii. Poetul a răspuns ceva de genul: poate pentru că bucuria şi armonia sufletească sunt socotite ca o stare de normalitate, iar literatura insolitează viaţa, nu i se suprapune, nu o copiază. Problemă grea, oricum, dar cam aceasta ar fi diferenţa majoră între postmodernism şi "romanul" Roxanei Pavnotescu, postmodernismul nemaicăutând, adică, locurile de ruptură în normalitatea vieţii, ci acceptându-le ca pe ceva "normal". Altfel spus, nemaiasumându-şi aşa-zisele categorii negative, ci preluându-le ca atare şi, cel mai adesea, persiflându-le. Dacă mai adăugăm că arhitectura compoziţională a cărţii Roxanei Pavnotescu respectă reţeta clasică în care prologul şi epilogul nu lipsesc, diferenţa se adânceşte.

S-a putut observa că n-am insistat asupra subiectelor "povestirilor" din cartea comentată aici, limitându-mă cel mult la tema lor şi la paginile în care pot fi găsite. Am făcut-o deliberat, pentru că "romanul" se cere citit pentru modernitatea lui, pentru valoarea lui artistică indubitabilă, de către cei ce caută literatură autentică. Mă raliez, altfel spus, ultimei fraze a prefeţei dlui

D. Micu (chiar dacă i-ar fi stat mai bine ca postfaţă): "Scriitoare pe deplin formată, sunt sigur că Roxana Pavnotescu va deveni un nume de rezonanţă în literatura română" (p. 11).