Ştefan Zicher a scris piesele Oreste în străinătate şi Aglaia în 1969 şi 1970, dar le-a publicat abia în 1997. Lucrul nu este surprinzător, căci secvenţele dipticului dramatic nu ar fi putut apărea la data compunerii lor: în pofida plasării în spaţiul antic, ele trimit la actualitate într-un fel inacceptabil pentru un regim dictatorial.
Naratorul din Oreste în străinătate propune transmutarea eroului eschilian în Atena lui Cleon şi a lui Socrate, cel mai civilizat centru al erei celei mai civilizate, pentru a verifica ce soartă ar fi avut el printre cei care nu cred în blestemul zeilor şi îşi făuresc singuri soarta: l-am adus printre voi pe Oreste, fiul greu încercat de soartă al regelui Agamemnon din Argos, ca să demonstrez cât de diferită ar fi fost viaţa acestui tânăr, vlăstar al unei familii ce poartă greul blestem al zeilor, dacă ar fi avut şansa să trăiască acum şi printre noi (I). Luat ca ostatic în Argos încă din pruncie, eroul lui Ştefan Zicher se consideră acum atenian şi îşi ignoră originile (am venit tare demult şi nu mai ştiu de unde – I), nu fără a avea intuiţia unor păcate obscure care-i apasă neamul: Eram într-adevăr chinuit de amintiri care nu erau ale mele. Parcă aş avea ceva în sânge fără să ştiu ce anume. S-a întâmplat poate ceva cu strămoşii mei sau poate chiar cu mine, dar parcă într-o altă viaţă (I). După ce dezvăluie plagiatul lui Gorgias, care şi-a însuşit studiul lui Ghebeus despre situaţia învăţământului atenian fără a avea nicio cunoştinţă în domeniu, Oreste devine ţinta persecuţiilor celui demascat, iar acesta caută să-l alunge de la catedră şi din oraş. Presimţindu-şi soarta şi intuindu-şi vina ancestrală, tânărul susţine că să-ţi părăseşti patria e parcă ţi-ai ucide mama (III). Iubita eroului, Aglaia, e convinsă că cel drag nu poate fi intimidat de nicio forţă a întunericului într-o epocă istorică guvernată de raţionalitate: O să-l ameninţe cu răzbunarea zeilor? Trăim o eră luminată. Cine mai crede în ceva supranatural? (III). În schimb, Pilades se teme ca nu cumva prietenul său să devină victima propriilor fantasme inconştiente: Nu mai credem în supranatural, într-adevăr. Dar îl mai avem în sânge, iar Gorgias este foarte deştept! Să nu găsească el cuvântul magic, care va trezi ceva în Oreste, ceva mai tare ca raţiunea şi ca voinţa? (III). Într-adevăr, Gorgias recurge la o armă secretă împotriva duşmanului său bântuit de spaime nedesluşite în nopţile lui de coşmar: îi dezvăluie din dosarul întocmit de serviciile secrete ateniene tainele pătate de sânge ale neamului Atrizilor şi astfel îl determină să se întoarcă în ţinutul lui natal. Îmbătrânit, dar nu ani, secole, ivit parcă dintr-o altă eră, îndepărtată, Oreste e silit să se despartă de iubita sa şi să se recunoască înfrânt de fatalitate: Grea boală sângele strămoşilor, Aglaia. Ascunsă adânc, dar o dată apare. Şi atunci nu contează de când eşti bolnav. […] Mă vor chinui încă Eriniile neiertătoare, ştiu. Dar de-acum încolo le voi înfrunta numai acasă (III). În finalul piesei, naratorul protestează zadarnic împotriva unei evoluţii a evenimentelor care-i contrazice convingerile iniţiale. Forţele întunecate ale destinului şi blestemele strămoşeşti acţionează în epoca istorică a raţiunii ca şi în timpurile mitice.
Atena din Eumenidele lui Eschil era leagănul dreptăţii şi al civilizaţiei, singurul loc în care justiţia primitivă, intransigentă şi oarbă a Eriniilor, bazată pe principiul „sânge pentru sânge”, putea fi înlocuită prin legile tribunalului penal din Areopagul instituit de zeiţa protectoare a oraşului (Dacă veţi respecta cum se cuvine această rânduială sfântă, ea, pentru ţara voastră, pentru cetatea voastră, va fi un zid de apărare, neîntâlnit la alte neamuri. ş…ţNelacom de câştig, nestrămutat şi vrednic de cinstire, aşa rămână sfatul întemeiat de mine, ca să vegheze peste ţară, pururi treaz, când lumea doarme.)1. Atena lui Ştefan Zicher este un stat totalitar în care autorităţile deţin controlul absolut asupra cetăţenilor (Noi ştim totul. Noi trebuie să ştim totul. – I). Aristofan este chemat să dea socoteală pentru ironiile din piesele sale la adresa lui Cleon întrucât cel care-l desconsideră pe mai marele nostru prejudiciază Atena (I). Toţi sunt încredinţaţi că cine îndrăzneşte să-şi spună părerea poate liniştit să-şi pună singur capul pe butuci (I), o dată ce informatorii mişună pretutindeni. Demagogul Gorgias veghează ca tineretul atenian să primească o educaţie adecvată (I) şi pentru aceasta strânge date despre toţi profesorii de la spionii recrutaţi chiar printre apropiaţii acestora. Totodată, el intervine în programa cursurilor cu argumentul că în aceste vremuri istorice nu ne putem permite ca tineretul nostru să primească o educaţie necorespunză toare şi caută oameni dispuşi să predea discursurile şefului statului în locul epopeilor homerice (I). Oreste este dat afară din învăţământ pentru că face uz de dreptul de a reclama imixtiunile politicului în şcoală, iar mai apoi îl acuză pe Gorgias de plagiat, incompetenţă şi samavolnicie (A obţinut onoruri nemeritate. Aceasta e înşelătorie. Cum însă nu are cunoştinţele necesare pentru funcţia obţinută, împiedică pe alţii să lucreze cinstit, fiindcă are putere asupra lor şi o foloseşte spre a-şi ascunde ignoranţa şi înşelătoria – aceasta e abuz. – II). Plângerile rămân fără rezultat, deoarece tribunalul pur şi simplu refuză să se ocupe de cazul lui Gorgias, ceea ce naşte suspiciunea că totul poate fi muşamalizat. Oamenii îl ocolesc pe stradă pe Oreste, chiar dacă se bucură în taină de afirmaţiile lui, fără a îndrăzni să-l susţină deschis (Credeai că ţi se vor alătura bătrânii? Sau că poporul îşi va ridica vocea? Nu poate, sărmanul. Nu ştie să vorbească. – II). După o încercare de a-l mitui pe reclamant cu promisiunea de a fi reîncadrat în învăţământ şi chiar de a conduce o şcoală în grădinile lui Academos cu condiţia să-şi retragă plângerea, este convocată, la solicitarea expresă a lui Cleon, o adunare populară însărcinată să-l mustre blând pe Gorgias, cu mulţumiri pentru prodigioasa lui activitate, şi să-l exileze pe Oreste. Sancţiunile sunt contestate abia şoptit, dar votate în fapt de corul mare, reprezentant al mulţimii (II). Indicaţiile de regie evidenţiază atmosfera opresivă şi pun în lumină analogiile cu perioada comunistă: după ieşirea din scenă a lui Oreste şi a Aglaiei, răsună o cuvântare agitată, puternică – cuvinte deformate, ininteligibile, din difuzoare.
Are loc o adunare a poporului, ulterior, cuvântarea se termină, ovaţii prelungite – tot din magnetofon (II). Atena lui Oreste şi Cleon este un stat totalitar şi se înrudeşte peste veacuri cu alte regimuri dictatoriale. Cadrul antic şi mitologic deghizează referinţele la contemporaneitatea autorului, ca şi în Muştele lui Sartre, reinterpretare a mitului Atrizilor cu aluzii la situaţia Franţei sub ocupaţia nazistă.
Cea de-a doua parte a dipticului, privitoare la naşterea şi formarea lui Atenus, fiul lui Oreste şi al Aglaiei, îmbină şi ea planuri diferite: descendenţii eroilor mitici evoluează în epoca procesului lui Socrate, iar relatarea evenimentelor vizează, parcă, în mai multe rânduri, actualitatea perioadei în care a fost scrisă piesa.
Numeroase trimiteri culturale accentuează fuziunea temporală. Textele antice furnizează informaţii necesare în construirea intrigii. Ştefan Zicher preia, de pildă, de la Tucidide (Războiul peloponeziac, IV, 104-107) reflecţiile cu privire la rolul istoricului-strateg în pierderea cetăţii Amphipolis în favoarea spartanilor (actul I). Tot astfel, autorul român utilizează mai multe date (actul al II-lea) din lucrarea lui Diogenes Laertios Despre vieţile şi doctrinele filozofilor: din secţiunea dedicată lui Socrate, el reţine refuzul acestuia de a-l aresta la ordinul lui Critias pe Leon din Salamis (VIII, 24), ca şi numele acuzatorilor în proces şi acuzaţiile aduse (XVIII, 39 – XIX, 40); în timp ce din capitolul dedicat lui Platon, el consemnează detaliile cu privire la statura filosofului (V, 4), precum şi relatarea visului lui Socrate care ar fi văzut o lebădă cu o noapte înainte de a-şi cunoaşte viitorul discipol (VII, 5). Înfăţişat drept continuarea imaginară a dialogului Phaidon, pasajul care înfăţişează reuniunea ucenicilor lui Socrate după moartea acestuia (actul al III-lea) este inspirat din opera platoniciană şi include trimiteri precise la aceasta, cum ar fi notaţia despre cocoşul datorat lui Esculap (Phaidon, LXVI).
Dramaturgul român exploatează sursele eline pentru a fixa cadrul piesei sale cu subiect antic. Reminescenţele livreşti provin uneori şi din alte epoci sau sfere culturale. Scena ispitirii lui Platon de către Gorgias spre a-l face să-l trădeze pe Socrate (actul al IIlea) parafrazează discuţia Diavolului cu Adrian Leverkühn din romanul lui Thomas Mann Doctor Faustus şi, aşa cum precizează autorul, multe fraze sunt luate cuvânt cu cuvânt de acolo. În chip neaşteptat, într-o scriere despre lumea greacă scena capătă treptat un caracter de Ev Mediu, iar jocul interferenţelor literare complică imixtiunea planurilor temporale.
Din nou, Atena lui Ştefan Zicher apare ca un spaţiu al îngrădirii libertăţilor cetăţeneşti, care prezintă destule analogii cu România comunistă. Pentru a lua un singur exemplu, scena aclamării Aglaiei, adevărată mamă din Atena, conştientă de datoria tuturor femeilor de a aduce pe lume copii spre a se îngriji de viitorul patriei trimite, parcă, în subtext, la decretul de încurajare a natalităţii din 1967. Dintre toate episoadele piesei care înfăţişează cetatea antică drept sălaş al dictaturii, iar nu al democraţiei, pregnant e mai cu seamă acela al uceniciei lui Atenus în arta ticăloşiei sub îndrumarea lui Gorgias (actul al II-lea). După ce a fost îndoctrinat în şcoală cu lozinci patriotarde (actul I), tânărul îl denunţă plin de zel pe Anaharhos fiindcă a spus că în Atena hotărârile sunt luate de nepricepuţi numărându-se astfel printre indivizii periculoşi care subminează întreaga politică a statului. Iritat că Gorgias nu îi împărtăşeşte părerea că piesele lui Aristofan ar justifica arestarea scriitorului, Atenus îi reproşează mentorului său lipsa de sârguinţă (uneori mi se pare că nu mai eşti atât de vigilent cum erai). Cel care a creat biroul însărcinat cu supravegherea stării de spirit a populaţiei poate însă proclama solemn: În acest oraş nu se întâmplă nimic fără voia şi ştirea mea, chiar dacă numai eu singur cunosc această taină. Gorgias îi explică lui Atenus necesitatea de a lăsa poporului o aparentă libertate de exprimare pentru a preveni izbucnirea frustrărilor acumulate: Când pot să deschidă gura, nu mai sunt atât de nemulţumiţi. Nici vorbă de explozie. Se poate spune câte ceva, şi atunci revendică toţi libertatea cuvântului. El îi arată elevului său diferenţa dintre duşmanii închipuiţi şi cei reali ai regimului: oratorii inofensivi demască unele lipsuri în activitatea organelor vorbind uneori cu patos, alteori cu ironie ucigătoare – dar întotdeauna la modul afirmativ, căci respectă întotdeauna hotarul dintre admis şi interzis, în schimb, Socrate, adevăratul adversar al oricărui sistem totalitar rigid, poate destabiliza ordinea instituită cu întrebările sale insidioase, preludiu al gândirii libere. Atenus propune metoda deja încercată de Critias spre a-l înlătura pe Socrate: să se dea un ordin de reţinere împotriva cuiva (nu-i o problemă pentru noi să arestăm pe cineva), iar filosoful să fie însărcinat să efectueze arestarea şi astfel să fie pus într-o situaţie în care n-are de ales: fie pierde dragostea poporului, fie ni se împotriveşte făţiş. După ce respinge ideea ineficientă dat fiind că cel în cauză riscă doar amenda sau câteva săptămâni de închisoare pentru nesupunerea în urma căreia s-ar alege cu popularitatea sporită, Gorgias susţine necesitatea adecvării metodelor represive la personalitatea victimei: Trebuie să cunoşti foarte bine firea omului dacă vrei să-l domini. Să ştii totul, absolut totul. Ce gândeşte, ce face, ce mănâncă, ce vorbeşte cu nevastă-sa în pat. Adept al altei soluţii de a-l elimina pe incomodul gânditor, el dezvăluie cum a pus la cale procesul împotriva lui Socrate prin alegerea celor mai potriviţi acuzatori, plini de ranchiună împotriva înţeleptului, precum şi prin formularea acuzaţiilor foarte grave, clar formulate şi totuşi atât de abstracte, încât e foarte greu să te aperi de ele. Suprema izbândă pentru instigator ar fi cooptarea elevului favorit al lui Socrate printre martorii împotriva acestuia. Vorbindu-i provocator lui Platon despre himerele republicii ideale ca despre un eşec creator (Te refugiezi în filozofia ta aridă, stupidă, din faţa insuccesului tău ca poet), Gorgias îi recomandă scufundarea în josnicia omenească pentru a descoperi imboldul artistului de geniu, frate cu criminalul şi nebunul: Ai învăţat totul din carte, cunoşti viaţa din cărţi. Creează-ţi singur nefericirea, dacă n-o poţi cunoaşte altfel. Afundă-te în mocirlă. Trădează-ţi prietenul. Ispitit de târgul în măsură să-i dezvăluie taina zbuciumului fertil, filosoful ezită să depună mărturie la proces, dar promite să se prefacă bolnav în ziua respectivă. Mefistofelicul interlocutor se mulţumeşte cu această făgăduială, nu fără a evidenţia echivocul situaţiei: Opera ta va fi ambiguă, ca şi caracterul tău: prea poet, ca să fii într-adevăr filozof, şi prea legat de idei, pentru a putea fi poet cu adevărat. Sfătuit de Gorgias, fiul lui Oreste are toate şansele să devină un ticălos desăvârşit şi un maestru al represiunii împotriva oricărei forme de libertate. Mitul, istoria şi actualitatea se îmbină într-o sinteză culturală inedită în piesele lui Ştefan Zicher, care surprind reverberaţii ale lumii clasice în epoca modernă.
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758 1
Citatul din Eumenidele este în traducerea lui Alexandru Miran (Eschil, Tragedii, Bucureşti, 2000).
