Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Miron Radu Paraschivescu de Alex. Ştefănescu

Reverii de poet al clasei muncitoare
           
În tinereţe, Miron Radu Paraschivescu visa să fie un reformator al poeziei. Primele versuri şi le-a publicat în revista avangardistă Unu, considerându-le o dinamită lirică, utilizabilă fără riscuri numai de către iniţiaţi. În realitate, producţia lui lirică juvenilă nu ieşea din raza unui simbolism minor:
          
"Toamna, alăută,/ Cântă în grădină/ Simfonia mută/ De aur şi rugină.// Statuile cu zei/ Şi nude baccanale/ Dansează pe alei/ Mai albe şi mai goale." (Autumnală).
          
După 1933, când a devenit membru al PCR, partid subversiv, scos de altfel în afara legii, scriitorul a început să creadă cu şi mai multă fervoare că are menirea să revoluţioneze poezia. Aşa cum altădată îşi imagina că este un avangardist, acum îşi face iluzia că scrie o poezie-manifest, în stare să înflăcăreze mulţimile. De fapt, versurile lui din această perioadă - discursive şi tacticoase, în genul poemelor lui Geo Dumitrescu - n-ar fi avut ecou dacă ar fi fost citite de la o tribună în faţa a mii de oameni. Cel mult, ar fi provocat hilaritate:
          
"Veţi recunoaşte, desigur,/ că burta rotundă a unei femei însărcinate plimbându-se prin Cişmigiu/ seamănă leit cu invoalta coadă a păunului." (Buna-Vestire).
          
În sfârşit, când partidul comunist vine la putere în România, prin voinţa ocupanţilor sovietici, Miron Radu Paraschivescu se erijează în propovăduitor al ideologiei marxist-leniniste, considerându-se un Maiakovski al românilor. Dramatismul - autentic - al conştiinţei lui, experienţa de versificator, ca şi o cultură poetică relativ întinsă sunt folosite, fără graţie, pentru propagarea unor idei primitive, cum este aceea a luptei de clasă:
          
"Cădeau răcnind şţăranii răsculaţiţ, cu braţele deschise,/ Ca răstigniţii de pe cruce,/ Cu ochii tot căscaţi spre nemplinite vise,/ Când pe cămăşi apusul prindea să le usuce/ Mari trandafiri de sânge/ Şi purta peste câmp fumul conacului,/ Obida cea frântă şi jalea săracului...// Dar din sângele lor/ Şi focurile-aprinse pe zare,/ Boierii mai văd din pridvor/ Cum tremură, sus, ca un nor,/ O roşie flamură, călăuzitoare,/ Pe cerul încruntat de fum şi dogoare// Iată, o altă/ Stea, mai înaltă,/ Mai vie răsare:/ Steaua clasei proletare..." (Cântarea României).
          
Din aceste reverii de poet al clasei muncitoare Miron Radu Paraschivescu este trezit de...el însuşi, şi anume de acea parte a personalităţii sale care îşi păstrează luciditatea. Iată ce notează la un moment dat în jurnalul lui intim:
         
"Am recitit azi câteva poeme de Maiakovski şi mi-am dat seama de inferioritatea mea faţă de el: sunt scund. Privirea mea asupra lucrurilor pleacă de jos în sus [...]".
          
Nu era vorba doar de o inferioritate fizică, dar formula este expresivă şi fixează foarte bine incapacitatea lui Miron Radu Paraschivescu de a privi existenţa de sus în jos. El este un Cătălin agitat, dornic de glorie ieftină, un Adrian Păunescu lipsit de forţă, un Mitică în ipostaza de propagandist.
          
Din tot ce a scris ca poet prezintă interes textele de factură livrescă şi, înainte de toate, faimoasele Cântice ţigăneşti, în care - după modelul lui Federico Garcia Lorca, dar cu mai mult umor - este parafrazată creaţia populară ţigănească:
          
"Să spuie care-o cunoaşte/ cum era de dată-n Paşte;/ că, bătu-o-ar stelele,/ şi-a tras şi sprâncenele/ subţirel, pe lângă coadă,/ de-mi suci mintea năroadă.// P-urmă, ce să vă mai spui?/ Umblam după ea hai-hui,/ şi unde se fandosea/ că este gagica mea.// Şi mă lua îndelicat,/ numa-n şoapte şi oftat.// Of, pupa-o-ar mă-sa rece,/ că dorul ei nu-mi mai trece!// Eu credeam că-i doar a mea;/ dar pitită sub perdea,/ la toţi fanţii se gimbea..." (Cântic de dor şi of).
          
Concentrarea maximă de farmec livresc se găseşte într-un Epitaf compus în stilul lui Anton Pann:
          
"Aicea s-au dus cu jale/ Şi în tihnă se albesc/ Oasele domniei-sale/ de Miron Paraschivesc,/ Ce au fost trecut pe lume/ Ca să dea la toate nume./ Astăzi, una cu ţărâna,/ De iubire n-are ştire/ Şi un vreasc îi este mâna/ Care scrise aste şire./ Când zâmbiţi, din întâmplare,/ Întorcând aceste foi,/ Domnişori şi domnişoare,/ Va zâmbi şi el cu voi."
          
O impresie de risipă şi zădărnicie ne produc şi traducerile lui Miron Radu Paraschivescu. Poeţi fără nimic comun, chiar incompatibili, ca Rainer Maria Rilke şi Louis Aragon, Robert Desnos şi Nicolae Tihonov sunt "tălmăciţi" cu o superficialitate voioasă, care îi uniformizează. Arthur Rimbaud, în versiunea lui Miron Radu Paraschivescu, pare un poet socialist român de la sfârşitul secolului nouăsprezece:
          
"Cetate a durerii care te scoli din morţi,/ Când pieptul tău şi fruntea spre Viitor s-avântă/ Spre chipul tău de ceară deschizând mii de porţi,/ Când până şi Trecutul trist bine-te-cuvântă".
         
Reportajele sunt şi ele verbioase, revărsate pe mari suprafeţe, deşi în cazul lor scriitorul a făcut o tentativă de a sistematiza materia, preluând câte ceva din metodologia investigaţiilor sociologice întreprinse de Dimitrie Gusti şi discipolii lui şi luând, probabil, ca model şi reportajele-monografii ale lui Geo Bogza. Cititorul are frecvent senzaţia că ascultă pe cineva vorbind în gol, fără să aibă ceva de spus. Textul cel mai consistent, cel puţin sub raport etno-monografic, este Bâlci la Râureni. Dar şi în cuprinsul lui apar tirade scrise în binecunoscuta limbă de lemn a presei triumfaliste:
          
"Continuând o veche şi sănătoasă tradiţie populară, îmbinând efortul creator cu cântecul şi jocul, stimulând munca obştească şi cu iniţiativa şi iscusinţa particulară, făcând oamenii şi produsele lor să circule pe-o scară cât mai întinsă, înviorând masele, propagând umorul, atracţia şi buna dispoziţie, cointeresându-le la bunul mers al economiei generale, bâlciul rămâne una din instituţiile populare ce de-abia de-acum înainte are să cunoască maximul de înflorire, spre a da roade cât mai bune şi cât mai numeroase."
          
Piesele de teatru - dintre care doar Asta-i ciudat!... s-a jucat, fără succes - au ceva iremediabil fals. Personajele sunt generice, ca în teatru expresionist: Poetul, Plugarul, Aviatorul, Marinarul, Omul cu mască şi aşa mai departe. Iar situaţiile în care ele se află, artificiale, nu se însumează şi nu reuşesc să creeze suflul necesar susţinerii unui spectacol.


Autoflagelare şi cinism
          
În 1976, la o editură din Franţa, apare versiunea franceză a unui text scris în limba română despre care în România nu se ştie nimic sau se vorbeşte în şoaptă: Jurnalul unui cobai de Miron Radu Paraschivescu. Tot în 1976, fragmente din acest jurnal sunt prezentate sub forma unui serial la postul de radio Europa Liberă. Din textele respective reiese că poetul care intrase în partidul comunist încă din 1933 şi care elogiase regimul instaurat de sovietici în România după încheierea războiului, în versuri declamative şi grandilocvente, până la sfârşitul vieţii lui, din 1971, fusese în realitate dezamăgit şi chiar dezgustat de stilul de viaţă marxist-leninist.
          
Comentariile asupra acestei surprize de proporţii nu puteau depăşi însă condiţia de zvonuri, întrucât cenzura interzicea orice referire, în presă, la Jurnalul unui cobai. Abia în 1994, la cinci ani de la înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, cartea apare şi în România şi provoacă animaţie. Critici şi istorici literari din generaţia vârstnică evidenţiază cu entuziasm "curajul" lui Miron Radu Paraschivescu sau îi recunosc, măcar, luciditatea. Tinerii sunt însă mai intransigenţi. Un eseist foarte înzestrat, în plină ascensiune, Cristian Bădiliţă îi neagă scriitorului orice merit: "Se vorbeşte (toţi criticii au înghiţit hapul aşa-zisei dizidenţe fără nici un pic de ezitare!) de trezirea lui M.R.P. Nici vorbă de aşa ceva! E o afirmaţie contrazisă de fiecare pagină din Jurnal. Acest comunist încremenit în crezul său, conştient că a pierdut trenul istoriei şi că alţii, mai bine orientaţi, i-au ocupat deja postul ministerial la care tânjea cu îndreptăţire, văzându-se aşadar marginalizat de propriii camarazi, răbufneşte în imbecile tirade marxiste, acuzând tocmai «gena putredă» românească de eşecul revoluţiei bolşevice."
          
Lucrurile nu stau chiar aşa. Adeseori, Miron Radu Paraschivescu consideră, dimpotrivă, că civilizaţia "de izbă" care se află la originea comunismului din URSS a produs o retardare a civilizaţiei româneşti. Însă este adevărat că scriitorul se desprinde cu greu de convingerile sale de "revoluţionar".
          
Ceea ce şochează în Jurnalul unui cobai (cuprinzând însemnări din perioada 1940-1954), mai mult chiar decât duplicitatea politică, este duplicitatea estetică a autorului. Procopius din Cesareea păstra acelaşi stil, de discurs, şi în textele sale apologetice, şi în Istoria secretă. Procopius din România este cu totul altul în însemnările pe care şi le face pe ascuns. Poetul verbios şi emfatic devine, ca autor de jurnal, un intelectual copleşit de sentimentul ratării şi plictisit de sine până la exasperare. El îşi notează impresiile cu o febrilitate nevrotică sau, dimpotrivă, cu o greaţă care anunţă un fel de paralizie a gândirii. Luând în considerare cele mai dramatice însemnări, jurnalul ar putea fi intitulat "accesele de luciditate ale unui nebun". Nici stilul livresc - altă expresie a nesincerităţii lui Miron Radu Paraschivescu din scrierile sale "oficiale" - nu pătrunde în jurnal. În caietele sale secrete, scriitorul nu face decât să fie sincer şi să meargă cu sinceritatea până la ultimele consecinţe, adică până la autoflagelare şi cinism:
          
"Gina vorbea ieri de Ghiţă Ionescu: că e leneş, că e cheltuitor, că-i place să fie linguşit, flatat, lăudat... Şi mă gândeam la mine: aidoma.";
          
"Am revăzut străzile Ploieştilor, cu flăcăii lui inutili şi fonfi, cu pomii sumbri, prăjiţi, cu asfaltul prăfuit, cu băncile goale, prin grădini.";
          
"Azi, Margareta îmi spunea că sunt murdar; fizic, material murdar: pe haine, pe corp. Avea dreptate.";
          
"Sunt inconsistent în fibra mea, sunt destrămat, risipit. Încerc să mă adun şi nu izbutesc mare lucru.";
          
"Mă privesc în oglindă: pe faţa mea se scriu, tot mai accentuat, brazdele unei conştiinţe falsificate faţă de mine şi faţă de oameni, ale unei timpurii bătrâneţi, lipsită de suportul unei datorii precise, statornice şi modeste.";
          
"E adevărat că îmi mai rămâne o singură poziţie de apărat. aceea a unui radicalism de stânga - mândria şi necesitatea mea de existenţă. Dar şi lucrul ăsta cuprinde prea mult orgoliu, prea multă orbire de mine spre a nu mă teme că - dincolo de orice ghenerozitate - se află la temelia acestei atitudini o îndârjire disperată şi subiectivă, fără alt obiect decât propria mea găunoşenie.".
          
Această ultimă însemnare datează din 5 mai 1942, când autorul n-avea cum să fie deziluzionat de aplicarea marxism-leninismului în România. Este evident că el vrea de fapt să-şi ia revanşa, în jurnal, pentru modul inautentic în care îşi trăieşte viaţa de fiecare zi.


Două registre stilistice
         
După 1944, în anii sumbri ai stalinizării României, prăpastia dintre personajul diurn şi cel noctuirn se adânceşte. Miron Radu Paraschivescu consemnează această scindare a personalităţii sale. Într-o însemnare din 18 octombrie 1952, după ce reproduce un citat pueril din Stalin, mărturiseşte:
          
"Şi aş putea continua cu citatele, dar mi-e silă. Mi-e silă, dar mă şi cutremur gândindu-mă că sute de milioane de oameni primesc azi, în secolul al douăzecilea, în 1952, aceste truisme grosolane, drept «geniale previziuni ale celui mai mare geniu al omenirii». Dumnezeule! [...]
          
Şi eu însumi, o recunosc cu ruşine dar şi cu satisfacţie meschină, trebuie să mă declar de acord cu aceste tâmpenii «geniale», când vorbesc cu un Răutu, de pildă. Sunt eu de vină că îmi apăr astfel minimul de existenţă? Aş schimba cu ceva acest climat general dacă aş vorbi deschis spunând ce cred despre toate aceste penibile gogoşi? Desigur că nu. Înotăm în minciună şi poltronerie ca într-o baltă, singura în care poţi vieţui. Altfel, puşcăria, canalul sau, în cel mai bun caz, mizeria totală."
          
Este exact perioada în care Miron Radu Paraschivescu, cel de la lumina zilei, publică amplul poem apologetic Cântare României, urmat de un volum întreg de Laude versificate. Ceea ce glorifică în ziare şi în cărţi, scriitorul contestă furibund în Jurnal. Schizofrenia este deplină. Totuşi, repetăm, nu coexistenţa a două versiuni uimeşte, ci capacitatea de a scrie simultan în două registre stilistice: unul festivist, neconvingător şi altul al sincerităţii dramatice. Scriitorii care au mai făcut această experienţă a duplicităţii au constatat până la urmă că viaţa i-a pedepsit sever, luându-le individualitatea. Ei au descoperit că nu mai pot fi ei înşişi nici când rămân nesupravegheaţi, că limba de lemn s-a extins în întreaga lor conştiinţă, ca un cancer. Miron Radu Paraschivescu a reuşit să-şi apere de alienare eul profund. Nu numai când scrie la persoana întâi, dar şi când evocă, în jurnal, alte personaje, are conduita estetică a unui scriitor autentic, nesupus normelor realismului socialist (faţă de care ia chiar o distanţă critică):
          
"M-me Mareş [...] e un personaj de roman realist-socialist, un prototip de «fostă». Subţire, din pricina subalimentării, cred, cu nasul pe sus, vorbind numai franţuzeşte, călcând înţepat pe nişte tocuri scorojite ale unor pantofi scâlciaţi, trăieşte ca o stafie, retrasă în cele două odăi. Dar, ca să aibe cât de cât ce mânca, M-me Mareş şi-a făcut rost de o capră, capra săracului, de! Şi la anumite ore, o poţi vedea pe fosta ciocoaică purtându-şi capra de lanţ, ca pe-un căţel, la păscut. Nebunia e că, pentru treaba asta, îşi pune mănuşi. Nişte mănuşi de aţă, roase, giorsite, aproape să-i iasă degetele prin ele, dar mănuşi, în fine... Pe deasupra, e surdă suficient, pentru ca să fie nevoie să strigi foarte tare când stai de vorbă cu ea.
          
Mioara şi cu mine îi colectăm, de pe la bucătărie şi din felurile pe care noi nu le mâncăm, şi-i ducem de mâncare. La fel fac şi ţăranii satului care-i duc câte ceva de-ale gurii. Ei, bine, comunistul vajnic care e A. G. Vaida vrea să-i disuadeze de la asemenea acte filantropice. Avem, astfel, o discuţie în holul casei. Vaida e necruţător şi categoric, deşi biata M-me Mareş e o umbră, fără nici o putere şi cu zilele numărate:
          
- E o duşmancă, trebuie să moară!"
          
Peste cincizeci-şaizeci de ani, când indignarea provocată de de amintirea comunismului se va stinge, se va vedea că în jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu există şi un roman erotic foarte interesant, mai interesant poate chiar decât romanul politic. Autorul jurnalului se prezintă pe sine fără jenă ca pe un priapic, gata să facă declaraţii patetice unei femei numai pentru a o determina să-i cedeze şi înclinat, apoi, când vine vremea să îşi asume şi o răspundere în legătură cu ea, să o părăseascvă în grabă, cuprins de panică. El ne câştigă totuşi bunăvoinţa şi înţelegerea, uneori chiar simpatia, prin francheţea desăvârşită cu care îşi analizează veşnica agitaţie de motan în călduri. Curajul de-a apărea "gol", fără justificări morale, în faţa virtualului cititor al jurnalului aminteşte de dezinvoltura cu care I. Negoiţescu îşi descrie, în propriu-i jurnal, practicile de homosexual.
          
În mod spectaculos, din această mlaştină a sexualităţii răsar uneori nuferii unor poveşti de dragoste de o mare puritate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara