Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Mircea Popovici de Ioan Holban

Când, în 1987, apărea volumul de versuri Licenţe emotive, nu ştia nimeni (mai) nimic despre autorul său; în Dicţionarul de literatură română contemporană al lui Marian Popa nu figura, presa epocii deceniului cinci era, aproape toată, la „fondul special” al bibliotecilor publice şi la serviciul „împrumut la sală” de acolo nu era nimeni cu acest nume, puţinii oameni care ar fi putut să-şi amintească de el (Marcel Gafton, Tudor George, Mihail Crama, Geo Dumitrescu) n-au fost întrebaţi şi nici n-au dat vreun semn în spaţiul public (aproape obligatoriu, moral?) al bucuriei reîntâlnirii unui prieten de tinereţe, nici măcar ieşenii, printre care trăia (la câţiva paşi de redacţia revistei „Cronica”, a ziarului „Flacăra Iaşului”, a „Convorbirilor literare” şi Editurii „Junimea”), n-au tresărit: nu sunt puţini cei care au crezut că Mircea Popovici e un debutant „optzecist” (cum i s-a şi spus, în glumă, la împlinirea vârstei de optzeci de ani, când – după ce mai apăruseră Poezii, 1988, şi Paletă de amurg, 1991 – era deja un „poet consacrat”, nu-i aşa?). Volumele amintite, la care se adaugă General Museum (2001), Variaţiuni rococo (2008) şi Cabinetul de stampe (2009), regăseau poezia ca pe o patimă de tinereţe pentru că, lucru ştiut acum, după Izobare (1946) – carte distinsă cu „Premiul Scriitorilor Tineri” al Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă (juriul fusese format din Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu, I. Biberi, Vl. Streinu şi Petre Comarnescu) –, Mircea Popovici a tăcut vreme de patruzeci de ani, astfel încât, în 1987, criticul de întâmpinare a trebuit să ceară informaţii despre autor de la istoricul literar.
Atunci s-a descoperit încă un poet – şi nu unul oarecare – al „generaţiei pierdute”, la fel de tânăr la debut (şi la fel de vârstnic la revenirea în lumea literaturii), ca şi prietenii săi de boemă bucureşteană, Marcel Gafton sau Mihail Crama. În cazul lui Mircea Popovici, motivele „pierderii” sunt altele decât cele care au provocat „dispariţia” de pe scena liricii noastre contemporane a colegilor săi de generaţie; un lucru e sigur: după 1948, nu se mai puteau tipări nici un fel de „izobare”, nici nu mai era „libertatea de a trage cu puşca”: „alfabetul poetic“ al lui Ştefan Aug. Doinaş nu mai era cel ştiut. Atunci, unii au tăcut, altora – cu vorba lui Doinaş –, li s-a pus pumnul în gură. Mircea Popovici s-a retras discret, a „uitat” pasiunea şi s-a ascuns într-o profesiune departe de apele agitate ale tipăriturilor. Când a revenit, poezia sa a surprins prin patina inconfundabilă a altor vremi; e o poezie din alt timp, al tihnei şi reculegerii liniştite: „Sus în clopotniţa cu porumbei de zgomot/ semnalizez cu fanioanele-n bernă;/ când trec pe lângă continente în derivă,/ tu dormi demult în limuzinele cu pernă./ Îmi joacă ploaia paparude-n prag/ şi pe tavan se-aşază caii ceţii/ ca un surâs lipit de octaedrul gurii/ la nunţi săracen cort cu Valsul dimineţii/ Un val de sânge bate ritmul mării/ pe ceasul iuteal dragostei din urmă./ Atunci tresari în ceaiul din fântâni/ când tot oraşul doarme şi nu scurmă” (Valsul dimineţii). O poezie a unei intimităţi molcome, a unei lumi cu madame învârtind umbrele, cu plete date în briantină, cu sunet stins de clavecin şi voci de pantomimă: o lume din albume de familie, cu tot farmecul şi drama năruirii ei pentru totdeauna: „Toamna de bronz iar a pătruns prin gard/ şi zilele verii-s demult ofilite./ Pe cerul palid fără urmă de fard/ trec spre alte legende, păsări sfinţite./ Strugurii-s grămadă, bolborosesc în iatac/ când în pădurea roşie s-a pierdut o turmă/ Stau gata norii de contraatac/ fugăriţi de câini pierduţi fără urmă” (Pastel de toamnă).
De la debut încă, poetul s-a aflat într-un continuu exil interior, cu poezia, ca şi cu viaţa (în 1946, spune Mircea Popovici, „eram un exilat într-un Iaşi al nimănui”), dar destinul său nu e un „model”, nu e multiplicat nici măcar în lumea literară în care s-a format: „Acum, când lumea mea literară s-a dus şi mă refer la prietenii mei Geo Dumitrescu, C. Tonegaru, M. Crama, George Dan, Marcel Gafton, George Tudor, D. Stelaru, nu mai sunt, plecaţi poate pe o planetă mai lirică, mă simt atât de singur şi gândul mă duce la versurile lui Arghezi, ce spunea: Sunt singur, Doamne şi pieziş, copac uitat în câmpie”, scrie Mircea Popovici în 2005, într-un Cuvânt înainte la ediţia a doua a Izobarelor. Cu cine va fi semănând Mircea Popovici din „generaţia pierdută”, cum au numit-o Eugen Simion şi Florin Faifer, a poeţilor unei literaturi „retezată brusc în 1948”, cum scria Al. George? Iată prietenii din boema bucureşteană: Constant Tonegaru – „bunul meu prieten şi poet” – e închis între 1949 şi 1951 pentru că a vrut, împreună cu Teohar Mihadaş să transmită medicamente luptătorilor anticomunişti din munţi; moare în anul eliberării din închisoare, de embolie pulmonară. Dimitrie Stelaru s-a pierdut într-o boemă fără sfârşit, într-un şir de căsătorii ratate care l-au purtat prin toată ţara; Marcel Gafton a tăcut şi el, între debutul din 1945 în „Revista Fundaţiilor Regale” şi prima carte, din 1972; ca şi Mihail Crama, de altfel, care a debutat în 1947 pentru a reveni abia peste douăzeci de ani; George Dan s-a rătăcit, din 1966, prin tot felul de călătorii, pe mare, prin Orient; George Tudor, într-o boemă „întru slava lui Bachus”, cum spune cineva; Geo Dumitrescu, cu o viaţă publică tumultuoasă (recluziuni impuse pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz, dat afară din P.M.R., în 1952, reprimit în P.C.R., în 1964), nu era tocmai omul potrivit a fi căutat în acel timp, când morala fabulei Boul şi viţelul era de mare actualitate.
Mircea Popovici n-a făcut nici puşcărie – „n-am înjurat pe nimeni şi n-am făcut apologia vreunei orânduiri sociale”, cum ne previne în amintitul Cuvânt înainte –, dar nici n-a insistat să publice: poetul s-a retras în meseria de inginer chimist în construcţii şi a tăcut pur şi simplu vreme de patruzeci de ani. Nimic din „vremea nouă” nu putea fi al unui poet pentru care lumea e prinsă în cercuri de fier – în vârsta sa de fier –, unde „se bălăcesc” fantoşele dintr-un neguros ev mediu resuscitat. Acesta e topos-ul poeziei din Izobare, iar ţinta poemelor, pentru că re-prezintă, în chip fatal, lăuntrul fiinţei, rămâne natura moartă, subiect „preferat” şi structură interioară.
Titlul volumului premiat de Fundaţiile Regale pentru Literatură şi Artă a şocat de la început: „Am fost întrebat atunci – notează, cu umor, dar şi subtile accente ale orgoliului unui poet care îşi simte succesul – şi mi s-au cerut explicaţii asupra titlului. Le-am dat cât am putut din noţiunea geografică a termenului, însă în timp Izobare a însemnat titlul unei cărţi a poetului Mircea Popovici”. În vremea boemei bucureştene, la douăzeci de ani, pe când nu era încă inginer chimist în construcţii, dar îi plăceau matematicile, Mircea Popovici dădea volumului, unde „a adunat pe fugă poezii publicate în revista Kalende şi din paginile literare ale ziarelor bucureştene” un titlu bizar – Izobare –, foarte „tehnic”, specios, cu trimitere fie la fizică (atomii izobari sunt, acolo, aceia care au aceleaşi numere de masă, însă diferă prin numerele atomice, aparţinând deci unor elemente chimice diferite; mai sunt şi nişte „curbe izobare” cu presiune constantă), fie la geografie: „linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele de egală presiune atmosferică, după ce aceasta a fost redusă la nivelul mării: din repartiţia acestor linii rezultă ariile de înaltă presiune (anticicloni) şi de joasă presiune (cicloni)”. Această din urmă semnificaţie a termenului trebuie reţinută nu doar pentru explicaţiile, câte vor fi fost, ale autorului, ci, mai ales, pentru esenţa poeziei acestui volum de debut, chiar dacă termenul ca atare apare doar într-un titlu şi într-un vers din poemul Mozaic: „Sângele circulă la aceeaşi temperatură, comun,/ pe izobara liniară a unui tropic elegant şi difuz./ Dimineaţa primesc în pervazul ferestrei şapte culori,/ înşurubate pe disc, ca roza vânturilor în sus”.
Lumea călătoriilor visate mai ales pe ape şi universul fantoşelor reprezintă alternativa la o lume „prea veche”, în care totul se ştie, nimic nu pare să fie mister, prăbuşită în banalitate şi rutină.
Mircea Popovici explorează realul, îl descoperă, deopotrivă, în fortul teutonic, în cetatea moartă a seniorului medieval. O fantoşă e însăşi călătoria pentru că, iată, toate drumurile pe mare şi pe uscat, în galerele cu pânze, în caravana beduinilor sau în trenul care înşiruie gări, constituie, în fond, zbaterea fiinţei într-un cerc de zăbrele – rodul jocului nebunesc de a împunge atlasul cu acul, echilibrând pe o curbă izobară (din fizică) presiunea din venele ce trasează izobarele (din geografie) ale sângelui.
Acesta a fost destinul poeziei şi al volumului Izobare; să se ascundă în paza părinţilor până când şi-l va reaminti (dar l-a uitat vreodată?) şi va lua decizia de a se expune, după patruzeci de ani, tuturor pericolelor dar şi superbiei patimii de tinereţe; l-au condus izobarele de la douăzeci de ani spre tropicele poeziei care nu şi-au schimbat aici poziţia, nici presiunea constantă şi nici structura interioară, menţinând temele şi motivele lirice ale debutului în toate cele şase volume tipărite între 1987 şi 2009. Înainte de toate, a rămas „lecţia” învăţată pe când „autorul avea 20 de ani şi se plimba printre castani când nu era la cenaclurile lui Vladimir Streinu, Eugen Lovinescu ori Mircea Damian de la ziarul „Fapta”, sau pe seară la Café de la Paix de pe Calea Victoriei, în compania tinerilor poeţi şi gazetari din Sărindar”; în lirică – sugerează Mircea Popovici în Paletă de amurg, de exemplu –, poziţia poetului în (faţă de) lume dă tonul, adâncimea şi, în cele din urmă, „finalitatea” discursului său. Stau în umbră şi privesc – aceasta a fost poziţia poetului „pierdut”. La Mircea Popovici, dezangajarea are farmec şi, într-o altă ordine, e deplin explicabilă: poezia e nostalgie pentru un poet care a tăcut atâta vreme. Despre această dezangajare vorbeşte, poate cel mai exact, poemul Cruciada.
Aceste poeme, scrise pe un portativ care nu admite prea multe variaţiuni, desfăşoară o tonalitate duioasă, unde toate elanurile sunt târzii. Vitalitatea e pe sfârşite, iar faptul de a fi devenit contemporan „cu veacu-n stare de asediu” nu smulge poetului decât un zâmbet înţelegător şi un duios accent autoironic; miezul poeziei şi, implicit, mecanismul care creează starea poetică e căutarea spaţiului securizant, a acelor „perne seci” care amortizează zgomotele şi ascund privirilor „crima” reconstituită. În fiecare carte de după momentul revenirii în lumea literaturii, Mircea Popovici regăseşte, cu voluptate, parfumul Izobarelor prime, la fel de intens întrucât acolo era poezia însăşi; la un poet care explora, în cartea din 1946, goticul fort teuton vegheat de „peceţile seniorului”, nu poate surprinde un titlu precum Variaţiuni rococo, nici reluarea menuetului de atunci în ritmul valsului trist şi sentimental de acum şi, desigur, nici exilul interior în visul călătoriei spre „oraşul frumos” de la marginea lumii: „Oraşul meu frumos e-n exil/ şi debarcă la ţărmul înalt/ la farul stins al speranţei./ E ora când seara arde-n fitil/ şi iarba cosită, ce piedică/ pune tălpilor duse/ să calce blesteme,/ la marginea lumii, la marginea lumii” (La farul stins). Vremea e acum a elegiei, cu toate semnele (pe)trecerii fiinţei: vântul toamnei, praful demult ruginit, meridianele (izobarele) predate la fier vechi, vorbeleepitaf sunt ale unei figuri lirice din timpul lui Rudolf Valentino „pe păr cu briantină”: aşteptând „nunta cu moartea”, în umor şi autoironie, poetul – fantoşa de altădată – se întoarce în sărbătoarea dulce a tinereţii din Sărindar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara