În 1941, când România intră în război, Mircea Eliade este consilier cultural la Lisabona. Are 34 de ani (s-a născut la 13 martie 1907, la Bucureşti, ca fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia) şi este faimos atât ca savant, cât şi ca scriitor. Multilateralitatea preocupărilor sale, de om al Renaşterii, aventuroasa călătorie de studii pe care a făcut-o în India (în perioada 1928-1931), ca şi numeroasele cărţi publicate, în special romanul Maitreyi, 1933, tulburătoare poveste a iubirii imposibile dintre un european şi o indiancă, sunt cunoscute în cercuri largi, nu numai în mediile scriitoriceşti şi academice.

La Lisabona învaţă portugheza, cu aceeaşi râvnă cu care în India învăţase sanscrita şi tibetana, şi are întrevederi cu intelectuali de anvergură europeană, ca Ortega y Gasset şi Eugénio d'Ors.

în 1944, când România este ocupată de sovietici, se mută temporar într-un sat de pescari de lângă Lisabona, Cascaes, iar în 1945, după încheierea războiului, hotărăşte să nu se mai repatrieze şi se stabileşte la Paris. Aici, dând curs unei invitaţii a lui G. Dumézil, ţine un curs de istoria religiilor la L'école des Hautes études. Este invitat, de asemenea, să predea la Sorbona şi la Universitatea din Chicago.

în perioada de afirmare ca profesor universitar neglijează literatura de ficţiune (atât proza realist-psihologică, cât şi pe cea fantastică, în care se ilustrase înainte de război). în 1949 începe însă să lucreze la romanul Noaptea de Sânziene, încercare ambiţioasă de sinteză epică, în care "doisprezece ani de viaţă românească (1936-1948) sunt reconstituiţi (visaţi) cu mijloacele prozei fantastice. Autorul foloseşte limba română, conform hotărârii sale de a-şi scrie textele literare exclusiv în această limbă, spre deosebire de textele ştiinţifice, pentru redactarea cărora recurge la franceză şi engleză.

în 1950 se recăsătoreşte (prima soţie, Nina Mareş, i-a murit în 1944) cu Christinel Cotescu (sora soţiei cunoscutului dirijor Ionel Perlea). Face carieră internaţională ca istoric al religiilor şi filosof al culturii, colaborând la publicaţii de mare prestigiu din toată lumea şi conferenţiind, în engleză şi franceză, la Paris, Strasbourg, Ascona, Amsterdam, Lund, Roma, München etc.

în 1954 termină de scris romanul Noaptea de Sânziene (care va apărea peste un an, în traducere franceză, cu titlul Forêt interdite, la Editura Gallimard; originalul va fi publicat tot la Paris, în 1971, într-un tiraj confidenţial, iar în România, abia în 1991, în colecţia "Biblioteca pentru toţi").

Are succese răsunătoare ca istoric al religiilor, dar în presa românească, sovietizată, antrenată în "războiul rece", este denigrat vehement, de pe o poziţie marxist-leninistă, de Oscar Lemnar, Zaharia Stancu, Pavel Apostol ş.a., care îl acuză de misticism şi chiar de fascism (folosind ca pretext câteva articole de tinereţe în care Mircea Eliade susţinuse, cu un entuziasm naiv, unele idei legionare, complet abandonate în publicistica lui ulterioară).

în 1957 se mută la Chicago, unde funcţionează ca profesor de istoria religiilor. Devine celebru şi în SUA. Opera sa ştiinţifică în continuă expansiune îi aduce gloria visată în adolescenţă. Conduce, din 1960 până în 1972, împreună cu Ernest Jünger, revista Antaios, este ales, în 1966, membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, primeşte titlul de doctor honoris causa a numeroase universităţi (inclusiv al Universităţii Sorbona din Paris), are admiratori şi discipoli peste tot în lume. Ori de câte ori revine la Paris, se recompune un triumvirat - Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran - intrat în mitologia culturală a Franţei. Continuă să scrie şi literatură, îndeosebi nuvele fantastice, dar şi memorii, jurnale, în aceeaşi limbă română fluentă, nuanţată, cu care îşi cucerise în tinereţe cititorii în România.

La 22 aprilie 1986 moare, din cauza unei congestii cerebrale, şi este incinerat. Cenuşa sa îşi găseşte loc simbolic de odihnă în cimitirul Oakwood din Chicago.

Repusă în circulaţie în spaţiul cultural românesc, cu numeroase restricţii, în timpul lui Ceauşescu, opera sa este tradusă, comentată şi retipărită frenetic în România după 1989, când nu mai există nici cenzură şi nici alt factor de inhibare. O contribuţie impresionantă la acest refort de repatriere a ceea ce a creat Mircea Eliade are exegetul său, Mircea Handoca, autorul unor bio-bibliografii, "dosare" şi ediţii critice riguroase şi edificatoare. Dintre numeroşii eseişti care îi interpretează opera se remarcă Eugen Simion. Iniţiativa abuzivă şi amatoristică a lui Norman Manea de a relansa acuzaţia de legionarism la adresa lui Mircea Eliade şi de face din ea subiectul unei dezbateri internaţionale are un ecou restrâns.


(1941-2000)
ROMANE, NUVELE. Nuvele, Madrid, Ed. Destin, 1963 Pe strada Mântuleasa, nuvele, Paris, Caietele Inorogului, II, 1968  La Ţigănci şi alte povestiri, pref. de Sorin Alexandrescu, Buc., EPL, 1969  Noaptea de Sânziene, roman, Paris, Ioan Cuşa, 1971 (ed. a II-a, pref. de Dumitru Micu, cuv. în., tab. cron. şi ed. îngr. de Mircea Handoca, Buc., Min., col. "BPT", 1991; 2 vol.)  în curte la Dionis, nuvele fantastice, Paris, Caietele inorogului, IV, 1977  Nouăsprezece trandafiri, roman, Paris, Ethos, Ioan Cuşa, 1980 (ed. a II-a, îngr. şi pref. de Mircea Handoca, Buc., ED. Românul, 1991)  în curte la Dionis, nuvele fantastice, cuv. în. de Mircea Eliade, postf. de Eugen Simion, Buc., CR, 1981  Romanul adolescentului miop, text stab. de Adrian Bota, postf. de Mircea Handoca, Bucureşti, MLR, 1988 (ed. a II-a, text stab., cuv. în. şi tab. cron. de Mircea Handoca, Buc., Min., 1989; 2 vol.; romanul datează din perioada 1922-1923, adică din preistoria carierei de scriitor a lui Mircea Eliade)  Nuvele inedite, ed. îngr. şi cuv. în. de Mircea Handoca, Buc., Ed. Rum-Irina, 1991  Proză fantastică, vol. I-V, ed. îngr. şi postf. de Eugen Simion, Buc., FCR, 1991-1992  Integrala prozei fantastice, vol. I-III, ed. şi postf. de Eugen Simion, Iaşi, Ed. Moldova, 1994  Maddalena, nuvele, ed. îngr. de Mircea Handoca şi Nicolae Florescu, cuv. în. de Mircea Handoca, note şi postf. de Nicolae Florescu, Buc., Ed. "Jurnalul literar", 1996.

MEMORII, îNSEMNĂRI DE JURNAL, IMPRESII DE CĂLĂTORIE. Amintiri I, Madrid, Ed. Destin, 1966  Biblioteca maharajahului (India II), ed. îngr. de Mircea Handoca, cuv. în. de Victor Crăciun, Buc., Ed. pentru Turism, 1991  Taina Indiei, texte inedite, ed. îngr. şi cuv. în. de Mircea Handoca, postf. de Horia Nicolescu, Buc., Ed. Icar, 1991  Memorii(1907-1960), vol. I-II, Buc., H., 1991 (ed. a II-a, 1997)  Jurnal (1940-1985), vol. I-II, ed. îngr. şi indice de Mircea Handoca, Buc., H., 1993  Jurnal de vacanţă, ed. îngr. şi cuv. în. de Mircea Handoca, Buc., Ed. Garamond Internaţional, 1995.
ESEURI PE TEME LITERARE. Mitul reintegrării, Buc., Ed. Vremea, 1942  Comentarii la legenda Meşterului Manole, Buc., Ed. Publicom, 1943  Insula lui Euthanasius, Buc., FR, 1943.
*

Romanele şi nuvelele lui Mircea Eliade s-au tipărit dezordonat, uneori la mare distanţă în timp (şi în spaţiu) de momentul (şi locul) scrierii lor; cele mai derutante sunt culegerile de proză scurtă, care cuprind texte vechi şi noi, edite şi inedite, conform unor criterii care sunt uneori ştiinţifice, iar alteori comerciale. Luând în considerare datările autorului se poate afirma cu certitudine că perioadei de după 1941 îi aparţin romanele Noaptea de Sânziene (1949-1954) şi Nouăsprezece trandafiri (1978-1979) şi cel puţin următoarele nuvele: Un om mare (1945), Douăsprezece mii de capete de vite (1952), Fata căpitanului (1955), O fotografie veche de 14 ani... (1959), La Ţigănci (1959), Ghicitor în pietre (1959), Podul (1963), Pe strada Mântuleasa... (1955-1967), Adio!... (1969), Uniforme de general (1971), Incognito la Buchenwald... (1974), Pelerina (1975), Les trois grâces (1976), Tinereţe fără de tinereţe... (1976), în curte la Dionis (1977), Ivan (1977), Şanţurile (1977), Dayan (1979-1980), La umbra unui crin (1982).

Eseurile pe teme literare din culegeri apărute în anii războiului au fost reluate în volumele: Contribuţii la filosofia Renaşterii. Itinerar italian, texte îngr. de Constantin Popescu-Cadem, pref. de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, col. "Capricorn", 1984 (Supliment al "Revistei de istorie şi teorie literară"), Despre Eminescu şi Hasdeu, ed. îngr. şi pref. de Mircea Handoca, Iaşi, J., 1987, Drumul spre centru, ant. de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Buc., Univ., 1991.

Din seria de Opere, ed. îngr. şi variante de Mihai Dascal, note şi comentarii de Mihai Dascal şi Mircea Handoca, studiu introd. de Ion Bălu, au apărut până în prezent doar primele două vol., Buc., Min., 1994-1995.

Tinereţe eternizată


Mircea Eliade a ajuns la o maturizare intelectuală deplină după ce s-a stabilit în străinătate, odată cu integrarea sa în mediul cultural francez şi, apoi, în cel american. Lucrările de specialitate pe care le-a publicat în această nouă etapă biografică - lucrări care i-au adus supranumele de "savantul simbolurilor" - se remarcă prin modernitatea viziunii, printr-un desăvârşit profesionalism, prin firescul exercitării autorităţii în domeniul istoriei religiilor şi al altor ştiinţe umaniste.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre textele literare. Fiind scrise în limba română, ele aparţin în continuare - stilistic - tinereţii autorului.

Mircea Eliade a evoluat în ipostaza de om de ştiinţă, nu şi în aceea de scriitor. O dată cu adoptarea unor limbi de circulaţie internaţională ca mijloc curent de exprimare s-a emancipat; ca utilizator de limba română a rămas acelaşi. între Maitreyi şi Noaptea de Sânziene, între Domnişoara Christina şi La Ţigănci, între Şarpele şi Pe strada Mântuleasa... nu sunt deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte modul de a scrie.

Literatura de ficţiune, şi cea din tinereţe, şi cea de la maturitate, este scrisă de un "adolescent miop". Ea conţine, înainte de toate, foarte multă... ficţiune. Ca scriitor, Mircea Eliade se lasă pur şi simplu în voia imaginaţiei, fără un plan de construcţie în minte, fără obsesia plauzibilităţii, fără sentimentul responsabilităţii pedagogice faţă de cititor. Inventează, inepuizabil, noi situaţii şi întâmplări, face din scris o succesiune de reverii.

Credinţele populare româneşti, dar şi elemente mitologice din alte culturi (sau din creaţii literare mitologizate) constituie sursa sa de inspiraţie. Ele reprezintă pentru Mircea Eliade ceea ce reprezintă ideile ştiinţifice pentru "adolescenţii miopi" de azi, iubitori de SF-uri.

Scriitorul nu este, pentru cititor, o gazdă atentă. El lasă foarte multe lucruri neexplicate, trece nerăbdător de la un subiect la altul, deschide noi şi noi paranteze, care transformă adeseori naraţiunea într-un labirint. în plus, aduce uneori în prim-plan zăpăcitor de multe personaje, mai multe decât pot intra în raza atenţiei distributive a unui om obişnuit.

Acest mod liber de a povesti conferă prospeţime epică romanelor şi nuvelelor. Autorul ignoră regulamentul de ordine interioară în vigoare în proza secolului douăzeci. El are starea de spirit a povestitorilor de altădată, neprofesionalizaţi. Optează de fiecare dată, fără complexe, pentru ceea ce i se pare interesant, misterios, atractiv. Nu se supune nici unei forme de snobism. Evită spontan tot ce plictiseşte. Iar dezinvoltura lui seduce.

Modernismul în literatură nu este altceva decât o timiditate instituţionalizată. Adepţii modernismului, copleşiţi, aproape paralizaţi de sentimentul ridicolului, au mereu grijă să nu provoace zâmbete ironice în rândul cititorilor. Preventiv, se ironizează ei înşişi, fug de ceea ce este banal şi previzibil (deci de ceea ce este esenţial), evită patetismul, ardoarea, melodrama (deci ceea ce emoţionează). Mircea Eliade nu este niciodată atât de atent la modul cum povesteşte. Povesteşte pur şi simplu, cu o spontaneitate cuceritoare. Secretul său constă în cunoaşterea desăvârşită a limbii române şi atât. în eseurile sale pe teme literare nu vom întâlni, de altfel, consideraţii despre proza modernă, despre structurile ei narative sofisticate. Obiectul investigaţiei îl constituie de obicei înţelesurile (de exemplu, înţelesul baladei Meşterul Manole). Comentariul asupra unei opere literare se prezintă ca o hermeneutică.

Autenticitatea experienţei existenţiale, din care prozatorii generaţiei tinere dinainte de război şi-au făcut un program estetic, nu caracterizează şi proza lui Mircea Eliade. Experienţa existenţială pe care se bazează această proză este, în mod paradoxal, o experienţă livrescă. Autorul îşi reprezintă viaţa aşa cum a găsit-o descrisă în cărţi. Autenticismul invocat de diverşi comentatori este o ficţiune a lor (sau se referă exclusiv la spontaneitatea - fără îndoială, autentică - a actului istorisirii).

Specifică tinereţii este şi tendinţa - nereprimată - de a discuta cu pasiune despre marile probleme ale omenirii. Despre dragoste şi moarte, despre probabilitatea existenţei unui "dincolo", despre piatra filosofală, despre posibilitatea de a opri timpul sau de a ieşi din timp, despre relaţia dintre memorie/amnezie şi identitate etc. Aceste probleme nu-i mai interesează pe maturi, pentru că ei au depăşit faza preliminariilor teoretice şi au trecut la punerea în aplicare a unui program de viaţă pe care şi l-au conceput eventual în tinereţe. Pe Mircea Eliade însă îl interesează. El le discută şi rediscută - prin intermediul unor personaje - în fiecare naraţiune a sa. în proza sa fantastică se filosofează mai mult decât în proza eseistică a altora.

Reprezentările vieţii politice şi sociale sunt naive. Pe cât de competent se dovedeşte autorul în problema nemuririi sufletului, pe atât de inexperimentat pare când se referă la o grevă sau la modul de funcţionare a Parlamentului.

Proza lui Mircea Eliade este mai curând un fermecător joc literar decât proză. Autorul are psihologia unui student care refuză să se maturizeze; este un Mircea Cărtărescu dintr-o altă epocă a culturii noastre.

Nu întâmplător, cel mai bun roman al său rămâne Maitreyi, care valorifică singura experienţă existenţială demnă de interes a unui tânăr, dragostea. O undă de erotism, magică, tulburătoare, străbate de altfel toate romanele şi nuvelele lui Mircea Eliade. în fiecare dintre ele se instaurează, fie şi fugitiv, o atmosferă de noapte de vară (şi uneori chiar atmosfera din Visul unei nopţi de vară).

Declaraţiile de dragoste patetice, incendiare îi reuşesc perfect lui Mircea Eliade. Cititorii de a căror prezumtivă ironie le este atât de teamă prozatorilor moderni este de fapt instantaneu şi irevocabil cucerit de tiradele îndrăgostiţilor imaginaţi de el.

La sfârşitul romanului Noaptea de Sânziene, înainte cu câteva minute de moartea într-un accident de maşină a protagoniştilor poveştii de dragoste, Ştefan şi Ileana, aceştia îşi fac declaraţii de o ardoare mistică:

şIleana:ţ "Am minţit. N-am încetat o clipă să te iubesc. Poate n-am voit întotdeauna asta, dar aşa a fost: te-am iubit de când te-am zărit pentru prima oară, acum doisprezece ani, în pădurea Băneasa, şi te iubesc şi astăzi. Am fost blestemată să te iubesc. Te voi iubi probabil până în ultima clipă a vieţii mele. Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita. Dacă voi trăi încă cinzeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii vor avea şi ei copii, şi peste cinzeci sau o sută de ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care îl strig de doisprezece ani încoace, voi striga: Ştefan şi-ţi voi mai spune, aşa cum îţi spun şi-acum, de câte ori mă trezeşti nopţile, că nu te-am iubit decât pe tine. Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrăinată printre străini, cu copii şi nepoţi care nu vor şti un cuvânt româneşte, dacă atunci, bătrână, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea, în clipa morţii îţi voi spune că te iubesc în româneşte..."

şŞtefanţ: "Mireasa mea, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim..."; "Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţi-am arătat-o, poate, niciodată, dar nu te-am iubit decât pe tine... Şi în după amiaza asta am înţeles de ce. Uitasem ceva şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă..."

Rostite pe o scenă, toate aceste fraze ar fi ascultate cu religiozitate de publicul din sală. Cuvintele mari, repetiţiile n-ar provoca nici un zâmbet ironic.

(Continuare în numărul viitor)