Teodora Stanciu: Stimate domnule Mircea Cărtărescu, vă propun, pentru această convorbire, două- trei teme, strâns legate între ele. Prima se referă la destinul romanului dumneavoastră, Orbitor.
Mai întâi, vă întreb dacă vechiul adagiu latin Habent sua fata libeli (Cărţile au soarta lor) suportă, în vremurile noastre, o resemnificare, poate chiar o amendare a înţelesului iniţial. Mă gândesc la faptul că circulaţia cărţii are astăzi mijloace neînchipuite vreodată în epocile vechi. Tehnologia electronică pare a fi un nou argument peremptoriu (şi imanent) al relativităţii spaţiului şi timpului. Cartea poate ajunge în varii teritorii ale lumii şi într-un interval temporal atât de comprimat, încât sfidează orice convenţie a succesiunii minutelor, orelor, zilelor etc. Nici percepţia proustiană a timpului ca durată (la durée) nu se mai poate raporta, probabil, la mişcarea instantanee a calculatorului. Şi atunci, cum credeţi că se preschimbă, astăzi, relaţia între autor şi soarta cărţilor lui? Potenţează ea, această relaţie, adevărul adagiului latin amintit? Sau, dimpotrivă, îl ignoră? Cum se întâmplă lucrurile cu Orbitor, romanul-reper al scrisului dumneavoastră de până acum?
Mircea Cărtărescu: Vedeţi, un autor nu-i niciodată responsabil de soarta cărţilor pe care le scrie. Kafka spunea că autorul trebuie să moară înainte ca scrierile lui să capete cu adevărat viaţă, pentru că numai după ce autorul nu le mai poate influenţa soarta ele îşi iau soarta în propriile mâini. Prin urmare, eu am dat drumul din mâinile mele acestei cărţi ca şi cînd aş fi dat drumul unei păsări, şi o privesc, pur şi simplu, cum zboară prin aer. Unde se va duce, ce se va întâmpla cu ea, dacă va mai exista peste 10 ani sau peste 20 de ani – asta nu-i treaba mea, nu mă preocupă. Ceea ce mă preocupă, în momentul ăsta, e scrierea altei cărţi. Dar, într-un fel, îmi place totuşi să urmăresc traiectoria cărţii pe care am lăsat-o din mâini şi, într-un fel, o încurajez din priviri, aşa încât am urmărit avatarurile Orbitorului de-a lungul vremii, de şapte ani de cînd am terminat ultimul volum şi, odată cu el, întreaga trilogie. Cred că a mers bine, că a reuşit să-şi umple, într-un fel, destinul, şi astăzi cred că e bine aşezat în literatura română. Asta mă bucură, pentru că Orbitor este ca un fel de portavion în mijlocul flotei mele, deocamdată cel mai mare şi mai vizibil obiect de pe apă. Orbitor e un paradox în lumea cărţilor de azi, care au tendinţa să se conformeze epocii în care au fost scrise. Într-o epocă în care informaţia este foarte rapidă, cele mai multe cărţi tind şi ele să fie tranziente, cărţi care se citesc un sezon şi apoi sunt uitate. Imensa majoritate a cărţilor de azi sunt de acest fel. Eu am simţit, dimpotrivă, întotdeauna nevoia unor cărţi mari şi grele, care să stea bine înfipte în locul lor şi să nu poată fi clintite uşor, să nu poţi să le ignori sau să treci peste ele. Orbitor este una din aceste cărţi, o carte excesivă, care a împins până la limită puterea mea de imaginaţie, o carte care a făcut din exces un principiu. E nevoie, din când în când, de astfel de cărţi – cum au fost Gargantua, Ulysses a lui Joyce sau În căutarea timpului pierdut, cărţi enorme şi aproape de necitit. Tocmai faptul că sunt considerate de publicul larg „ilizibile” le dă, paradoxal, acestora supralizibilitate şi supravizibilitate, le creează o aură legendară. Am încercat şi eu, cu câte puteri mi s-au dat, să fac din Orbitor un astfel de obiect, care să-şi lase amprenta adânc pe pământul pe care stă.

Vă mulţumesc foarte mult pentru mărturia aceasta deosebit de limpede şi de autentică privind locul Orbitorului în cadrul operei dumneavoastră şi în aria europeană a genului romanesc, extrem de prolific. Poate că miile de romane apărute în ultimele decenii se explică şi prin rapiditatea cu care pot fi redactate, editate, publicate, prin mijloacele despre care vorbeam, cele electronice. Câte dintre ele „rod în lume o să poarte”, vom vedea.
A doua temă pe care v-o propun, este – cum spuneam –, strâns legată de prima, de fapt, dezvoltând-o şi explicând-o, poate. Să continuăm, aşadar, dialogul chiar din perspectiva aceasta a dumneavoastră de privitor al traiectoriei Orbitorului, al sorţii romanului. Dumneavoastră o priviţi, dar editorii se preocupă concret de circulaţia ei, la nivel mondial. Şi pentru că haina în care a apărut – limba română – oricât ar fi de frumoasă, este aproape necunoscută în alte orizonturi geografice, Orbitor nu poate circula decât prin traduceri. Despre transpunerea Orbitorului în alte limbi aş dori să vorbim acum. Romanul s-a bucurat, încă de la primul volum, publicat la Humanitas, în 1996, de atenţia traducătorilor. Italienii au fost primii?
N-aş putea să fac o cronologie precisă, chiar nu mai ştiu bine cum s-au întâmplat lucrurile. De la început trebuie spus că sunt mari probleme în privinţa traducerii şi publicării unei astfel de cărţi – în primul rând probleme economice. Este o carte de 1500 de pagini. Foarte puţini editori ai lumii s-ar angaja să publice o astfel de carte, indiferent cine ar scrie-o şi de unde ar veni, cu atât mai puţin cînd vine din the middle of nowhere. Primul lucru ce trebuie făcut e să convingi editorul că acest monstru prozastic merită să fie publicat, că nu va duce la ruina editurii. Al doilea lucru e să găseşti un traducător în stare să facă această carte care pune mari probleme lingvistice şi nu numai. E nevoie ca traducătorul să fie el însuşi un artist, un perfect cunoscător al limbii române, al realităţilor româneşti, un om foarte cultivat, un poet şi un filozof. Rar găseşti asemenea intelectuali într-o cultură.

Sau şi-au luat dicţionarul alături.
Da, am avut nevoie, efectiv, de cei mai buni traducători care există. Şi, pentru că sunt un om norocos, i-am găsit. Am lucrat cu o echipă de oameni excepţionali, cei mai buni traducători din limba română în alte limbi, care mi-au tradus nu numai Orbitor, dar şi multe alte cărţi. Unii dintre ei au tradus peste 5000 de pagini scrise de mine, ceea ce este incredibil şi înspăimântător. Al treilea pas a fost să conving editorii să publice volum după volum, pentru că eu am publicat volumele în româneşte la anumite distanţe în timp. Ei au trebuit să reia de fapt acest proces. A fost din partea lor un efort imens, cultural, intelectual, financiar, economic şi aşa mai departe. Dar, până la urmă, pot să spun că această carte masivă, există deja în întregime în cinci limbi ultima fiind, anul acesta, limba germană. Orbitor, volumul III, tocmai mi-a apărut în Germania sub numele Die Flügel. Cartea are deja cronici excelente în ziarele germane de vârf.

Tot Gerhardt Csejka?
Gerhardt Csejka a tradus doar un volum şi cam 100 de pagini din al doilea, apoi munca sa a fost preluată de Leopold Ferdinand, care este un traducător la fel de bun, deşi e greu să-l egalezi pe Gerhardt Csejka. Orbitor mai există complet în franceză, în suedeză, în norvegiană şi în bulgară; în italiană şi olandeză tocmai se traduce al treilea volum. Şi mai există Orbitor în diferite faze, cu primul volum sau primele două volume traduse, în şapte sau opt alte limbi. Ceea ce pentru o carte atât de masivă, repet, este o performanţă. Anul trecut primul volum a apărut şi în limba engleză, Archipelago Books din Brooklyn, în traducerea lui Sean Cotter.

În afară de Sean Cotter şi de Gerhardt Csejka, de Leopold Ferdinand, cine a mai tradus din Orbitor?
În limba italiană Bruno Mazzoni, în suedeză Inger Johansson, în norvegiană Steinar Lone, în olandeză (unde mi-au apărut primele două volume, într-o ţinută grafică excepţională, la De Bezige Bij) Jan Willem Bos, în bulgară Ivan Stankov, în franceză Alain Paruit şi Laure Hinkel etc.

Iată, putem spune că destinul Orbitorului este unul cu drum ascendent, nu? Spre diverse meridiane ale lumii.
Da, fără îndoială, este un drum ascendent, care nu se va opri curând. Sper să avem toată trilogia şi în engleză, această lingua franca a lumii de azi…

... a zilelor noastre! Poate tot Sean Cotter se va ocupa de traducere.
Foarte probabil. Deocamdată am o mare satisfacţie zilele acestea, când am, iată, întreaga trilogie în germană. Germania a fost mereu un spaţiu-ţintă pentru mine, mai important decât aproape toate celelalte.

Acum, domnule Mircea Cărtărescu, trebuie să vă mărturisesc şi eu că, în momentul în care a apărut Orbitorul, deci în 1996, întâmplător, reciteam poeme de Blaga, reţinând, şi acum, ideea că fluturele, zborul lui îşi leagă firea de atracţia irezistibilă către lumină, de setea de a se apropia de esenţa luminii celeste, în care, de fapt, îşi are obârşia. „A dormit o noapte-n lună” sună un vers dintr-un poem. Sigur că asocierile, cum se întâmplă la minţile filologice, mi s-au produs imediat. M-am gândit, desigur, la Orbitor. Cum aţi pornit acest roman, cum s-a alcătuit simbolistica, până la urmă, a fluturelui, şi, de fapt, a acestui excepţional termen pe care l-aţi pus ca titlu: Orbitor?
Prima menţiune în jurnalul meu a romanului Orbitor, chiar cu acest titlu, cred că devansează apariţia primului volum cu vreo zece ani. Înainte de această carte am scris un mic roman numit Travesti, care era construit pe opoziţia dintre fluture ca entitate angelică şi păianjen ca simbol malefic. Această opoziţie mi s-a părut atât de clar arhetipală, atât de, cum să spun, „bogomilică”, încât am simţit nevoia s-o reiau de acolo, unde era doar schiţată, şi să fac o carte întreagă pe această opoziţie. Cartea a fost, fireşte, Orbitor, unde chiar în centrul ei geometric, în mijlocul celor 1500 de pagini, este o scenă în care un fluture se înfruntă cu un păianjen într-un terrarium. Din această scenă se desfac de fapt toate nervurile romanului. Apoi mi-a venit ideea să fac o carte în formă de fluture, pentru că scrierea era un triptic ”de familie”, ea trebuia să reprezinte, în panoul din stânga, figura mamei mele, în panoul central – propria mea figură, şi în panoul din dreapta – figura tatălui meu. Atunci am vizualizat acest triptic sau retablu, cum se zice în pictură, sub forma unui fluture, care are o aripă stângă, un corp central şi o aripă dreaptă. Astfel, fluturele devine simbolul central al cărţii, pentru că el este unul din cele mai perfecte simboluri naturale ale condiţiei umane, prin metamorfoza pe care o suferă lepidopterele. Iniţial, el este o omidă care se târăşte orizontal pe pământ, care se închide apoi în crisalidă, din care iese, pe verticală, sub forma unei fiinţe înaripate. Este exact ceea ce visăm şi noi cu toţii: după o hălăduire pe pământ ca fiinţe muritoare, ne închidem în crisalida propriului nostru mormânt, de unde sperăm să avem o resurecţie ca fiinţe spirituale, înaripate, eterne.

Este toată simbolistica sufletului aici, categoric ...
De altfel, zeiţa Psyché a Greciei, zeiţa sufletului, era reprezentată ca o fată tânără cu aripi de fluture.

O fetiţă cu aripi de fluture, întradevă r, şi, de altfel, nu doar în mitologia greacă, simbolistica fluturelui cred că e…
…e perenă…

… e perenă, şi se găseşte în diverse alte spaţii. Iată, aceasta este, cum să-i zicem, geneza romanului, cu acest triptic.
Iar cuvântul propriu-zis, Orbitor, m-a fascinat în sine, înainte de a mă gândi că ar putea fi titlul unei cărţi. Este un cuvânt palindromic se poate silabisi şi invers, ca un ouroboros. Apoi are în structura sa elementul or, care trimite la aur şi la strălucire, la o lumină transcendentală, lumina taborică. Asta este în mintea mea Orbitor. Aşa încât, cred eu, a fost o cununie fericită între un titlu şi o carte care are ca temă centrală posibilitatea de mântuire a omului.

De fapt, renaşterea într-o altă lume.
Aşa este.

Pentru că simbolistica întregului roman duce spre această mistică, aş spune, a renaşterii, a resuscitării fiinţei umane în alte spaţii, mântuirea, de fapt.
Iar pe alt plan, pe planul istoric, romanul focalizează pe imaginea tatălui. Tatăl meu a participat la experienţa nefericită comunistă. Eu l-am transformat într-un personaj arhetipal al istoriei României recente. Aşadar, pentru că este şi scufundată în istorie, această carte nu reprezintă numai o resurecţie pe plan metafizic, ci şi o resurecţie istorică – mă gândeam la destinul comunităţii româneşti.

Domnule Mircea Cărtărescu, aş vrea să vorbim acum puţin despre relaţia dumneavoastră cu scrisul, cu scrisul concret, cu scrisul de mână, nu-i aşa?, pentru că nu v-a sedus prea mult computerul, după câte ştim. Apoi, am avut senzaţia, în multe pagini ale Orbitorului, că manifestaţi o profundă melancolie pe care o lăsaţi să treacă spre cel care vă citeşte pagina scrisă...
Am scris literatură întotdeauna de mână, cu pixul, în caiete, cu excepţia poemelor mele vechi, pe care le-am scris la o bătrână maşină de scris. Pe computer scriu texte academice şi articole. Literatura o scriu de mână pentru că ductul cernelii încetineşte procesul scrisului şi, prin asta, îţi lasă timp să gândeşti, este ca spaţiul intersinaptic în care se petrec toate transformările mentaţiei noastre. Îmi place foarte mult să scriu de mână. Scriu cu răbdarea visătoare cu care vezi câte o femeie gravidă, aşteptând în antecameră la medic, că tricotează ceva, gândindu-se aiurea. Scrisul are nevoie de ataraxie, de o stare de transă fericită. Aşa cum un copil se dezvoltă în pântecul mamei fără ca mama să fie conştientă şi fără să participe cu nimic, de fapt, la acest proces, un autor duce o viaţă normală, face o mulţime de lucruri şi, în timpul acesta, cartea se dezvoltă ca şi când s-ar construi singură. Procesul scrisului de mână mă ajută mult, în plus scriu fără să editez, întotdeauna ce-am publicat a fost la prima mână. Orbitor e scris în trei caiete, n-am rupt niciodată vreo pagină, n-am şters decît unul-două cuvinte pe fiecare pagină, manuscrisul este curat de la un capăt la celălalt pe sute de pagini.
De asemenea, nu am făcut inversiuni, modificări, n-am avut un plan iniţial. Pur şi simplu am scris ca şi când aş scrie un poem, fără variante, fără documentaţie, n-am folosit enciclopedii şi dicţionare. Totul a fost în mintea mea şi totul a mers liniştit şi frumos timp de paisprezece ani cât am scris această carte. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.

Da, pentru că totul se datoreşte şi lecturilor bogate pe care sigur că dumneavoastră le-aţi sedimentat în timp, şi atunci era firesc ca fluxul scrisului să fie cel despre care neaţ i vorbit.
Domnule Mircea Cărtărescu, insistam şi asupra acestei melancolii, pe care Orbitorul o dezvăluie la o lectură atentă. Cum o putem explica? Este tot o mărturie despre fiinţa celui care scrie?
Da, până la urmă toată arta este o mare strângere de inimă, pentru că, în definitiv, despre ce vorbesc toate cărţile? Despre sentimentul trecerii timpului, despre timpul care nu se mai întoarce, despre cât de tragic şi cât de sfâşietor este că ne pierdem, clipă de clipă, propria viaţă. Este destinul nostru al tuturor, este tragedia întregii lumi. Toate cărţile vor dispărea, ele ştiu asta mai bine decât ştim noi, de unde aerul lor nostalgic şi melancolic. Şi totuşi, paradoxal, melancolia este una dintre cele mai bune stări pentru creaţie. Dorinţa proustiană de recuperare a trecutului ne obsedează pe toţi. De fapt, toţi autorii scriu câte o căutare a timpului pierdut.

De altfel, mărturiseaţi altădată, mi se pare la o lansare, la prima traducere în italiană, chiar la Roma, mărturiseaţi că, practic, toată starea aceasta a dumneavoastră, pe fondul melancoliei, se transmite şi cititorului, care înţelege că are o condiţie limitată pe pământul acesta, că e un fragment, până la urmă, şi că totul este trecere. A propos de Proust, pentru că de aici voiam să pornesc la următoarea întrebare: mărturiseaţi că Orbitor şi, de fapt, scrisul dumneavoastră în general, este o fuziune între Kafka şi Proust, deci un fel de neo-romantism – îl numeaţi dumneavoastră. Cum am putea să-l percepem noi astăzi, domnule Mircea Cărtărescu?
Este un fel de eminescianism, până la urmă. Eu mă consider un discipol al lui Eminescu peste timp, melancolia este şi tema lui preferată. Kafka spunea că scrie ca să-şi înţeleagă situaţia de om care „în definitiv nu e nimic altceva decât literatură”. Şi eu cred că literatura mea e mai asemănătoare mie decât propria mea imagine în oglindă, cu care nu mă identific. Eu mă identific cu cărţile mele.

Da. În plus, noi ne permitem să spunem că luxurianţa limbajului dv. depăşeşte scrierile celor doi mari autori pe care i-aţi amintit acum, pentru că, uneori, e necesar ca cititorul să meargă la dicţionar să-şi caute cuvintele respective. Unii poate că nu o fac, lăsându-se furaţi de fluxul scrisului şi, poate, până la urmă, înţeleg de acolo ideea, dar nu-i deloc rău să ai lângă tine un dicţionar.
Domnule Mircea Cărtărescu, ne-aţi făcut mărturii atât de frumoase! Poate, cu alt prilej, vom reveni la conţinutul romanelor, pentru că nu întâmplător mama este Maria, tatăl este Constantin, nu întâmplător vorbim despre un soare orbitor al universului, dar şi de o strălucire, dacă putem să spunem, htonică, htoniană (ambele pot fi folosite). Deci, despre Orbitor nu epuizăm vreodată discuţia, aşa că mi-ar plăcea foarte mult să vă avem ca oaspete şi cu alte prilejuri.
Eu vă mulţumesc deocamdată pentru invitaţia de astăzi. Vom vedea mai departe.

Mulţumim şi spor la scris.