De multă vreme, arta românească n-a mai trăit în afara ţării un moment atât de strălucit precum a fost, la începutul lunii octombrie, cel prilejuit de vernisajul expoziţiei lui Mircea Cantor de la Centre Pompidou, care a fost onorat de o întreagă armată de critici de artă, curatori, iar expoziţia i-a fost deschisă de un cuvânt al ministrului francez al Culturii.

Deşi este plecat în Franţa de peste 10 ani, s-a şcolit în Franţa, Mircea Cantor, la fel ca şi predecesorul său Brâncuşi, cu care, iată, se şi învecinează acum la Paris, îşi alimentează demersul artistic cu teme furnizate de amintirea unei ancestralităţi care s-a deschis în gândirea sa prin copilăria trăită în nordul ţării. Să nu începem însă din acest punct cronica pe care ne-am propus-o, deşi iniţial ne-am dorit un fel de jurnal al acestei descinderi pariziene şi poate că, în ediţiile următoare ale revistei, ne vom opri şi asupra unor momente care se leagă întrucâtva de expoziţia lui Mircea Cantor. Să notăm mai întâi că, pe nivelul de sud al Centrului Pompidou, acesta se învecinează cu alt artist străin, dar locuitor al Parisului, Adel Abdessemed, în mare vogă acum în presa franceză. Chiar pe platoul din faţa intrării în Centrul Cultural Pompidou se află grupul statuar realizat de acesta, care marchează momentul violent produs de fotbalistul Zinedine Zidane în celebrul meci al francezilor cu italienii, din penultimul Campionat Mondial de Fotbal. Este un semnal transmis cu toată precizia împotriva violenţei de orice tip, iar cele două expoziţii, ale celor doi artişti, sunt aproape surori. Mai întâi, însă, facem distincţia că, dacă termenii în care se exprimă algerianul sunt foarte exacţi, Mircea Cantor alege o formulă mult mai subtilă, a unei poezii incluse în textul demersului, după opinia noastră greu de descifrat de neiniţiaţi, pentru că violenţa din destin are dimensiuni mitologice, iar decuparea punctelor nodale, de maximă tensiune, presupune, înainte de toate, dincolo de intuiţie, un proces laborios de materializare. Pe culoarul îngust de intrare în expoziţie, pe un monitor, un copil, mai frumos decât un înger, aşează în joacă pe masă, rând pe rând, trei cuţite pe care apoi le prăbuşeşte suflând peste ele. Un român poate face cu uşurinţă legătura cu cântecul despre noroc al maramureşenilor… Aparent fără nici o legătură, momentul îmi aduce în memorie o lucrare a lui Caravaggio, care ni-l arată pe Regele David aproape copil, ţinând în mână, cu o supremă demnitate, capul lui Goliat. Şi citesc, întrucâtva, acest mesaj transmis de copilul lui Mircea Cantor, pe contrasens. Apoi, uriaşa sală în care se desfăşoară montajul instalaţiilor sale e pregătită să rafineze până la epuizare acest gând. De plafon sunt coborâte spirale aurii de care, cu puţină îndrăzneală, te-ai putea agăţa să le şi urci, dacă n-ar fi atât de delicate, precum Iacob şi-a urcat scara sa! Până la urmă paşii se duc singuri spre celelalte elemente ale asamblajului expoziţional, spre marea sită confecţionată din lemn în care alte site, nenumărate site, se închid ca fiind ale destinului fiecăruia în marele destin al vieţii. Numai că ele adăpostesc gloanţe, pur şi simplu; unele trase, altele aşteptând parcă să fie trase. Violenţa e tăcută aici şi prezumată, dar e implacabilă. Urmează apoi ritualul desfăşurării unui film cu atât de multe trimiteri, încât ecranul pe care rulează non stop produce la nesfârşit variante de interpretare. Sunetul rămâne şi el constant însoţitor al imaginilor, o înregistrare uşor de identificat de către orice român, iertată să-mi fie insistenţa pe acest element de etnicitate, care a ascultat vreodată toaca de la Mănăstirea Putna. M-am oprit asupra unei singure sugestii şi am legat acest film de tragedia greacă Antigona, a lui Sofocle. Aşezate în cerc, cu capul în pământ, individualităţ i bărbăteşti şi femeieşti stau cu mâna întinsă aşteptând ca destinul unei morţi comune să-i lege definitiv. Femeia în alb, de o frumuseţe aproape eterată, trece firul de dinamită din mână în mână, închizând cercul care-i aduce ei înseşi flacăra orbitoare, ce se va stinge şi ea pe un fundal implacabil, astfel încât moartea pare mai trainică decât legătura de sânge, transferată mereu din aproape în aproape, până în mâna din care a pornit. Şi totuşi, filmul lui Mircea Cantor nu este un sfârşit, ci doar o punere într- o ecuaţie plastică a întrebării incluse în enunţul de mai sus! Undeva, într-un colţ al marii săli de spectacol, un extinctor de un roşu violent, pare uitat acolo de organizatori. Nici acum nu ştiu dacă face parte din compoziţia plastică a expoziţiei… deşi mi-ar plăcea să fie aşa! În partea cealaltă, vecinul său Adel Abdessemed se rupe de întrebările metafizice enunţate mai înainte de Mircea Cantor şi aduce în scenă violenţa contemporană. Nu mi-am propus să iau fiecare element în parte şi să-l disec aici, ci să mă opresc numai asupra câtorva momente ale expoziţiei care urmează un discurs ce îşi are rădăcinile în realismul occidental al artei, după cum notează şi catalogul expoziţiei, de la Masaccio la Grünewald, la Goya ori la Géricault, şi care nu-şi menajează în nici un caz privitorul, ci doar îl expune presiunii sintetizate a cruzimii. Un imens perete este tapetat cu animale de pradă mortificate, de o agresivitate aproape insuportabilă, care sfâşie ori se pregătesc să-şi caute prada printre animalele blânde ale pădurii. Acest panou uriaş aminteşte întrucâtva de Guernica lui Pablo Picasso, ori poate fi chiar o variantă contemporană a acesteia, terna culoare a mortificării fiind un semnal că şi fiarele se vor sfâşia între ele, pentru că ele predomină în panou! În ultima sală, Chrişti confecţionaţi din sârmă de inox, cu orbitele goale, străjuiesc maşini carbonizate de exploziile stradale ale terorismului contemporan şi o barcă încărcată cu saci de plastic, strânsura de o viaţă a emigrantului magrebian.
E o toamnă tulbure la Paris, cum sunt toate toamnele de aici, cu rafale de ploaie şi frig ce îngheaţă terasele şi cu rare străfulgerări de lumină occidentală. La Centre Pompidou, studenţi şi elevi aşteaptă încolonaţi, pe mai bine de un kilometru, în ultima lor zi de vacanţă, un bilet de intrare.