Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Mircea de Ioana Pârvulescu

Mircea





E adolescent, are 15 ani abia împliniţi şi o mătuşă la Tîrgovişte, cu care corespondează o dată la patru ani, pe 29 februarie, cînd îi trimite o felicitare de ziua ei (de fapt, pînă acum nu i-a scris decît de două ori, pentru că, nefiind precoce, a învăţat alfabetul la 7 ani). Partea cea mai vulnerabilă a fiinţei lui este călcîiul. Din fericire, nimeni nu a descoperit încă acest handicap al băiatului, ascuns cu grijă într-o pereche de adidaşi fabricaţi în China. Peste zi citeşte, cu ciudată mîndrie, despre războaiele lui Mircea cel Bătrîn, atras, probabil, de omonimia parţială, iar noaptea, la lumina lanternei, din acelaşi motiv, cîte o pagină din volumele lui Mircea Horia Simionescu, pe care le-a dat la legat. Cu toate acestea este o fire paşnică, iar muzica îl interesează mult mai mult decît istoria sau literatura. Visează să devină cîntăreţ de operă şi să fie aplaudat la Scala din Milano, în Leporello, pe care îl simpatizează. Din păcate, nu are voce şi a fost exclus din cor. De atunci călcîiul lui Mircea a devenit atît de vulnerabil încît nici măcar adidaşii chinezeşti nu au reuşit să-l mai ascundă. Băiatul s-a schimbat dramatic. A început să se poarte ca un metroman, adică are mania de a crea versuri, pe care le repetă de sute de ori cu glas tare, numai ca să le poată număra picioarele metrice, spre disperarea întregii familii, pe cale de destrămare din motive de intoxicaţie poetică. Numai o strămătuşă, căreia i s-a stricat mai demult aparatul auditiv, continuă să-l accepte pe tînărul versificator în preajma ei. Dar totul e bine cînd se sfîrşeşte cu bine. Pasiunea băiatului pentru literatură s-a diminuat. Acum colecţionează nume rare, pe care le pune la presat, în două mari ierbare.



Horia



Jumătate de an, îndeosebi toamna şi iarna, seamănă destul de bine cu numele pe care-l poartă”. În cealaltă jumătate de an, în schimb, numele este cel care seamănă destul de bine cu el, ca să nu spunem chiar că îl imită fără nici o ruşine. Horia are 25 de ani, locuieşte în Bucureşti şi este şomer. Numele lui, de asemenea, are 25 de ani, e bucureştean şi nu face absolut nimic, în afara faptului că se lasă purtat, ca o haină de toată ziua. Nici unul dintre ei nu are, aşadar, salariu: trăiesc împreună, uneori în bună înţelegere, alteori ciondănindu-se, dintr-o moştenire de familie. Horia are un motan de angora, pe care numele său îl consideră proprietatea lui. Ar fi greu de stabilit care e adevărul în acest litigiu, întrucît, într-adevăr, pe motan îl cheamă tot Horia. De altfel, între nume şi motan există o puternică relaţie afectivă. Horia este bine educat, la fel şi Horia, motanul, cît despre nume, e cel mai stilat dintre ei toţi. Lui Horia îi place să stea după-amiaza acasă, cu storurile coborîte pe jumătate, astfel încît soarele, care exact în acel moment pătrunde în mica încăpere albă, să deseneze pe perete licăriri geometrice. Atunci numele lui, cuprins de o dulce reverie, îşi coboară pleoapele dinspre H către a şi este gata să adoarmă. Din nefericire soneria telefonului mobil (fix nu există) îi trezeşte pe amîndoi. Horia deschide ochii în exact aceeaşi clipă cu numele lui. Singurul care somnolează în continuare este Horia, motanul, dovedind că are, el, nervii cei mai tari.

Ca să nu mai semene cu numele său, de care s-a săturat la un moment dat, cu totul pe nedrept, Horia a încercat totul: şi-a lăsat barbă (lucru pe care numele său l-a făcut şi numele, imediat, părînd chiar că este în armonie deplină cu noua înfăţişare), a citit tratate de psihologie pe tema onomasticofobiei şi şi-a tăiat fila cu HORIA din Ingeniosul bine temperat (I), pe care numele său, cam gelos, n-a citit-o. Horia a încercat chiar să fugă de acasă fără nume, dar eşecul a fost total, numele a fugit cu el şi s-a dovedit clar că oboseşte mai greu şi are viteză mai mare. Horia a ajuns abia în centru şi a fost nevoit să se odihnească pe o bancă de pe Bulevardul Elisabeta, în timp ce numele său a făcut înconjorul Bucureştiului de mai multe ori.

De la o vreme Horia s-a împăcat cu situaţia şi păstrează relaţii amicale cu numele său, cu care împarte mîhnirea de a nu avea o zi onomastică. Nefericirea apropie.





Dl. Simionescu



Are 35 de ani, timp în care a colecţionat, în beneficiu propriu, nenumărate însuşiri: ştie să răsucească vorbele, să strîngă şurubul, să pună punctul pe i, să coasă şi să descoasă (după caz), să dea gata, să pescuiască în ape tulburi, să se uite lung sau drept, să-şi pună mintea la contribuţie, să pună ţara la cale, să nu se ascundă după deget, să se arunce în gura lupului. La început de săptămînă preferă să stea la taifas, iar în weekend îi face plăcere să stea ca pe ace. Uneori se prăpădeşte cu firea, alteori pierde firul, adesea prinde inimă şi dă cărţile pe faţă.

Intrînd în pădurea întunecoasă, ca să nu zicem obscură, de la jumătatea vieţii, dl. Simionescu, de meserie suflător în sticlă, şi-a făcut bilanţul averii constatînd că are: un dinte împotriva vecinului de la etaj, condei, habar, jurnal, stofă, ştaif, chichirez, fler, limba ascuţită, sămînţă de vorbă şi că, în schimb, nu are loc de întors (în faţa casei), gărgăuni, rîcă, sticleţi, toane, ochelari de cal, şi, mai ales, pîinea şi cuţitul.

Îi plac portiţele de scăpare, dracii în praznic, bramburelile şi brizbizurile, focul şi para, prăjinile cu care se ajunge la nas şi, vara, îşi face un joc favorit din aruncatul banilor pe fereastră, în rigolă. După dispoziţie, caută în coarne sau noduri în papură, şi uneori o caută cu lumînarea. Se desfată la soarele negru al melancoliei, vede roşu înaintea ochilor, cai verzi pe pereţi şi viaţa în roz. Alte culori nu intră în vederile lui. Dar visul său secret / a fost întotdeauna / să-l cheme Garabet.

_____

Notă

În numărul trecut am scris un mic anunţ legat de sărbătorirea, la Tîrgovişte, a Domnului Mircea Horia Simionescu, care a împlinit anul acesta 75 de ani. Acest text parodiat după Dicţionarul onomastic, în care suma vîrstelor celor trei personaje este 75, îl compusesem pentru aniversarea la care am fost invitată. Cum în ultima clipă m-am răzgîndit şi am ales un alt mic text aniversar, tot în spiritul Şcolii de la Tîrgovişte, găsesc acest prilej pentru a dărui acest triptic, post festum, sărbătoritului.