Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Minorat şi provincie de Cosmin Ciotloş

Acum 8 ani apărea la Editura Art (în traducerea lui Bogdan Ghiu) un eseu formidabil, care, dac-ar fi fost citit, ar fi destins puţin nervii alerţi ai literaţilor români: Kafka. Pentru o literatură minoră. Fără a se prevala de afirmaţii apodictice, autorii (Deleuze şi Guattari) puneau sub semnul relativului un concept care în limbajul uzual apare ca infamant. În argumentaţia celor doi, departe de a reprezenta un cap de acuzare, minoratul reprezintă în literatură (în adevărata literatură) singura cale.
Sentimentul marginalităţii şi al infimului (pe care părintele Coloniei penitenciare l-a trăit cu asupra de măsură) conduce la o nevoie compulsivă de a construi, exclusiv din cuvinte (ca material expresiv), o lume proprie, de unică folosinţă, în care să locuieşti cu toate riscurile şi cu toată fiinţa. Întocmai ca într-o catacombă.
Cum spuneam, cartea aceasta n-a prea lăsat urme la noi. Dovadă furtunile iscate de eticheta pe care, în Istorie..., Nicolae Manolescu i-o pune lui Agopian. Spiritele s-au inflamat şi au dat în clocot de mahala. (Ce ingenioasă ar fi fost, totuşi, o pledoarie care să ţină seama de această definiţie sui generis, în temeiul căreia mustrarea criticului ar fi fost cu uşurinţă întoarsă în compliment...) Dacă vor fi existat şi alţi beneficiari, nu ştiu. Dar găsesc evident că Adela Greceanu este prima care a înţeles (în mod public!) resorturile ideii centrale ale acestei cărţi. „Provincia” de aici e „minoratul” de dincolo. Şi unul, şi altul „compromişi” de amatorismul simţului comun, cei doi termeni capătă, literar, o a doua şansă. Într-un spaţiu în care singura obsesie e aceea a certitudinilor ierarhice, şi în care culturii de bibliotecă (sau de librărie) îi sunt preferat bavardajul şi conceptualizarea după ureche, gestul e unul de mare importanţă. Să nu uităm că originalitatea ignară nu e (n-ar trebui să fie) un deziderat. La un examen istoric oricât de sumar, vom constata că, spre cinstea lor, scriitorii români s-au racordat totdeauna la literatura (şi la gândirea literară) dominantă. Dacă interbelicul a fost practic inundat de valurile de cerneală care au curs pe marginea operei lui Proust (care a născut dezbateri şi analize), remarc cu regret că astăzi ne aflăm în plină secetă. Iar cu câteva excepţii (printre care o prenumăr şi pe Adela Greceanu) nu se face primăvară.
Trecând peste aceste virtuţi generice, volumul Şi cuvintele sunt o provincie îşi construieşte singur, o impresionantă reţea de calităţi intrinseci. Cu atât mai mult (sau poate tocmai de aceea) cu cât autoarea exersează în premieră pentru ea „versul mai scurt decât rândul tipografic”. E motivul pentru care tranziţia din 2008 (când, după trei volume de poezie, Adela Greceanu îşi încerca puterile în roman) n-a fost resimţită ca o surpriză: drumul către genul acesta venea ca o consecinţă logică. Şi la debut, şi mai apoi, în Domnişoara Cvasi sau în ulteriorul Înţelegerea drept în inimă aveam de-a face cu un lirism de fapt prozastic, din care tăieturile şi inflexiunile aproape că lipseau. Acum, Adela Greceanu îşi dispune, deci, pentru prima oară versurile aşa:
„A nins toată ziua./ Prima zi din an./ Maşinile zac sub glugi imense./ Adila stă în garsoniera de 18 mp,/ provincia ei,/ pentru care va plăti rate până după pensie,/ se bucură/ şi se gândeşte./ Când ninge aşa mult/ şi nimeni, mai nimeni/ nu iese pe străzi,/ se lasă în sfârşit liniştea./ Nimic nu o poate sparge./ Nici soneria telefonului,/ nici sunetul linguriţei în ceaşcă,/ nici zgomotele vecinilor,/ nici sunetul întrerupătorului când stingi lumina./ Atunci Adila se crede în vacanţă” (p. 14).
Ştiu că asemenea consideraţii prozodice sunt fără însemnătate pentru cititorul de poezie (a cărui curiozitate e mai degrabă una substanţialistă). Îl conjur, totuşi, să aibă răbdare şi să admită că în metabolismul creativ al unui scriitor, asemenea schimbări de paginaţie sunt, nu o dată, decisive. Scrisul altfel vine la pachet cu elaborarea unei arhitecturi interioare, la rândul ei, altfel. Nu-i un simplu joc de taste. E o distanţă imensă între Udo cel din 2001:
„Am un prieten pe care-l cheamă Udo. Grădinile noastre sunt despărţite de un gard de sârmă. Ca să ne întâlnim, fie îl strig eu: «Udo, hai la gaaard!» fie mă strigă el. Odată am văzut o gaură în gard pe care am lărgit-o cât să ne strecurăm prin ea. Tata a observat-o şi a reparat gardul. Noi iar am desfăcut plasa, tata iar a reparat-o şi tot aşa” (în Domnişoara Cvasi).
Şi cel de azi: „Cum stau acum/ şi mă uit pe fereastră,/ aşa stăteam în copilărie,/ uitându-mă prin gardul de sârmă/ care despărţea grădinile noastre,/ după ce-l strigam:/ Udooooo, hai la gaaaaaaaard !/ De cele mai multe ori/ Udo venea/ şi ne jucam acolo,/ fiecare pe partea lui./ Dar uneori nu venea./ Şi eu stăteam mult şi bine,/ privind prin gardul de sârmă/ în grădina lui Udo,/ cel mai frumos loc din lume,/ mai frumos decât orice parc,/ mai frumos decât orice loc de joacă./ Erau acolo păpădii uriaşe,/ ierburi înalte/ staţii de autobuz/ şi o tablă veche de fontă” (p. 17).
O distanţă, spuneam, pe care relevarea nostalgiei (în continuă expansiune) n-o poate explica decât în parte. De altminteri, din punctul meu de vedere, efectul acestei revizitări nu rezidă în cei treize ans après, ci într-o chestiune de focalizare. Nu presiunea unei amintiri „coregrafice” o determină pe Adela Greceanu să se întoarcă în locurile copilăriei, ci frăgezimea vitalistă a unor vorbe rostite ritualic în acele spaţii difuze şi, la urma urmelor, accidentale.
Nu ştiu dacă acest volum tematizează singurătatea (cu nevrozele şi spaimele şi deliciile ei) sau depăşirea singurătăţii (cu nevrozele şi spaimele şi deliciile ei). Nici nu risc vreo ipoteză. Fiecare e suveran în faţa propriilor reacţii emoţionale. Deasupra acestei dileme, văd, în Şi cuvintele sunt o provincie, o excepţională repunere în drepturi a latenţelor limbajului. Un „experiment Zaica” pentru adulţi, la finalul căruia ce-a fost tarat se înnobilează, ce e curent se banalizează, ce e impropriu e ascuns sub preş. Dacă delicateţea poemelor n-ar contrazice tonul categoric al unor asemenea încadrări, pagina 15 ar trebui citită ca un manifest:
„În adolescenţă/ Adila mergea adesea la biblioteca liceului./ Într-o pauză mare,/ când s-au îmbulzit toţi colegii/ să împrumute cărţile din programa şcolară,/ bibliotecara,/ o femeie fără vârstă, cum se spune,/ cu părul gri-perlă tuns foarte scurt,/ niciodată machiată,/ îmbrăcată mereu în culori şterse,/ o femeie care nu zâmbea niciodată,/ a spus:/ Vă rog, nu mai veniţi cu tartine la bibliotecă !/ Şi cuvântul «tartină»/ a urmărit-o pe Adila ani de zile,/ deşi nu ea venise cu tartine la bibliotecă./ O vreme Adila a considerat că/ să spui «tartină» în loc de/ pâine cu unt sau sanviş,/ cum spune toată lumea,/ e un semn de aroganţă” (p. 15). Cât despre finalul textului care începe astfel, e o sancţiune aristocratică a clişeului: „De atunci pentru Adila/ «a gestiona»/ a devenit sinonim cu/ «tartină»/ şi cu/ «cvasi»” (p. 16).
De la acest stadiu, să-i zicem lexical, în care cuvintele supravieţuiesc şi contrariază on their own, ajungem, în jumătatea a doua a cărţii, la un nivel sintactic. Aici, aceeaşi Adila (dublu ficţional al autoarei), iese în lume (de fapt: se întoarce prin lume către casa pe care ar vrea-o proteguitoare) şi îşi povesteşte frenetic întâmplările auditive: „«Numele meu este Daniel/ şi vă doresc o zi minunată,/ atâta cât a mai rămas din ea, desigur,/ poftă bună şi somn li-niş-tit !/ Şi, desigur, sănătate !/ De Anul Nou,/ eu nu am mâncat sarmale, desigur,/ dar am găsit sarmale ieri, la gunoi./ Sănătatea, de altfel, e mai preţioasă ca aurul»” (p. 52) ş.a.m.d. Toate întâmpinate de o nouă voce, din off, a naratoarei, a naratarului sau a dublului dublului, de un cinism care, abia el, ridică story-ul la puterea poeziei. „Adila, n-ai destule lecturi”, replică aceasta într-un rând, sau, altundeva, „Adila, eşti tensionată”, culminând cu „Adila, mănâncă tot din farfurie”. O muză, se vede treaba, inhibitorie, care taie elanuri şi care acţionează în contrapunct. Ironică, un pic caustică, ştiindu-şi însă bine locul în construcţia aceasta pe cât de ingenioasă, pe atât de repetitivă. Adela Greceanu ştie să insiste fără să plictisească, ştie să-şi măsoare teritoriul fără a căpăta morgă de arpentor, ştie să impresioneze cu distincţie, evitând kitschul şi parada. Şi mai ştie ceva: că poezia ţine de prospeţimea stilului, de adecvarea limbajului şi de autenticitatea timbrului. În absenţa lor, totul e fie oratorie (ca la unii), fie simonie (ca la alţii). Iată de ce „capitalele” gregare n-o tentează, iată de ce preferă, în numele literaturii veritabile, provincia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara