Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Minorat cultural de Nicolae Manolescu


Am avut dintotdeauna bănuiala, devenită aproape certitudine cu vremea, că o anumită periodică înclinaţie a scriitorului român spre "cultura minoră", în sensul de la Blaga, anistorică, specifică, rurală, închisă, conservatoare, n-are o explicaţie sociologică şi nici vreo legătură cu orizontul de formare şi de existenţă a limbii şi a poporului român. E. Lovinescu a intuit, cel dintîi, că, de exemplu, tema ţărănească în roman e de dată mai recentă decît apariţia, la mijlocul secolului trecut, a romanului nostru, adusă de peste munţi de către ardeleni abia în jurul lui 1900. Apoi chiar tezele lui Blaga cu privire la revolta fondului nostru nelatin sau la satul mitic care ar fi dat naştere veşniciei trebuie privite în contextul ideologic de după 1918. Ele sînt o reacţie la occidentalizarea previzibilă de după Marea Unire, tot aşa cum repetatele proclamări ale unui pretins minorat fatal al culturii noastre au survenit de obicei tocmai cînd era pe cale să se afirme ideea, opusă, a majoratului.
Mi se pare neîndoielnic, aşadar, că explicaţia pentru perpetuarea minoratului nu trebuie căutată în elemente originare, constitutive, ţinînd de natura civilizaţiei şi culturii româneşti. Nu e vorba de un dat. Nu împărtăşesc părerea tînărului Cioran că România şi cultura ei ar fi condamnate la un destin mediocru. Nu cred în tragedia fatală a culturilor mici. Toată problema este ideologică şi s-a ivit tîrziu în cîmpul speculaţiei culturale, ca un complex de superioritate izvorît dintr-unul de inferioritate şi pe care se străduieşte să-l mascheze. Forma grotescă a acestui complex este protocronismul din anii '70, reînviat după 1989. Dar toată istoria din ultima sută şi jumătate de ani e plină de sulfuroasa lui respiraţie, în special după ce junimiştii au cîştigat bătălia canonică, în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, cu paşoptismul (şi postpaşoptismul) romantic şi naţionalist.
Reacţia minoratului cultural la tendinţa de deschidere şi universalizare n-a fost pur şi simplu o parte dintr-un cuplu de forţe rivale, ci singura parte care s-a realizat integral, valorificîndu-şi pînă la capăt potenţialul. Cealaltă forţă a fost frînată, dacă nu stopată. Cultura românească n-a jucat, de aceea, niciodată în cultura europeană rolul de care ar fi fost în stare. Nu şi-a ocupat locul cuvenit. Nici un scriitor român nu e cuprins în canonul occidental stabilit de Harold Bloom. Pe o listă a poeţilor importanţi ai secolului (vezi p. 24) nu regăsim nici pe Arghezi, nici pe Blaga, nici pe Botta. Celan şi Tzara sînt, dar pentru că au scris în germană şi respectiv în franceză. Singura excepţie, Gellu Naum, îşi are explicaţia, dar nu acum şi aici o voi lua în discuţie. Ideea mea este că zadarnic am căuta drept cauză limba fără circulaţie ori faptul că România e o ţară mică. Nici poloneza nu este o limbă de circulaţie, nici Polonia o ţară mare. Şi totuşi premiul Nobel nu a ocolit-o. Rebreanu nu e inferior lui Reymont, dar romanul Ţăranii al ultimului şi nu Ion al celui dintîi a luat Nobelul.
Adevărata cauză constă în sabotarea permanentă de către ideologiile minoratului localist a examenului de majorat, cu efecte directe şi profunde asupra mentalităţii scriitorilor şi asupra operelor lor. Nu prezenţa în sine a notei specifice e de vină. Ce poate fi mai specific decît romanul japonez? Sau decît romanele lui Joseph Roth sau Bashevis Singer? Şi, totuşi, ce carieră internaţională au făcut. Suflete moarte e romanul unei maxime specificităţi ruseşti. Dar şi o capodoperă universală cum nu e nici un roman românesc. Problema e alta şi anume atitudinea implicită faţă de tema locală, naţională, în general, faţă de om, natură, divinitate. Deficitul de universalitate al literaturii noastre nu ţine de tematică, ci de atitudine. N-am spaţiu să argumentez. Geniala proză a lui Sadoveanu, unul din marii scriitori ai secolului, n-a fost decît prea tîrziu şi nu radical scăpată din chingile morale ale stupidului sămănătorism de după 1900. Ce exemplu mai înfricoşător aş putea da? întorcînd o vorbă a lui Soloviov, citată de Cioran în Schimbarea la faţă, aş încheia spunînd că naţiunile sînt, în primul rînd, ceea ce ele înseşi gîndesc despre ele. Minoratul nostru cultural nu e un fatum, e ceea ce gîndim noi despre noi, este rodul ideologiei naţionale cu cea mai mare putere de influenţă, aşadar, nu o realitate, ci o reprezentare.