Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Minimalism de Daniel Cristea-Enache


Înainte de 1989, poezia adevărată se afla într-un underground figurat, cu autori deveniţi clasici în viaţă, studiaţi în manuale, editaţi şi reeditaţi în tiraje considerabile, de la cota cărora nu se sfiau - unii - să aplice palme şi alte corecţii morale regimului politic. Poetul, chiar şi cel mai ermetic, reprezenta o voce în spaţiul nostru public, o autoritate consacrată şi recunoscută, un model, fie şi malgré lui, pentru toate categoriile de cititori.

Situaţia s-a schimbat radical după Revoluţie, când libertatea intrată prin toţi porii în organismul social nu a mai avut nevoie de poezie (şi de literatură, în general) pentru a fi căutată şi exprimată. Lirica a intrat la propriu în underground, regăsindu-se prin pivniţe editoriale, reducându-se nu categorial, dar printr-o tristă împuţinare a mijloacelor de propagare. Volume remarcabile apărute în ultimii ani au fost editate în condiţii inacceptabile, şi totuşi acceptate. Tirajele jalnice, achiziţia hârtiei sau obţinerea subvenţiei de către autorul însuşi, reţelele de inexistentă difuzare: toate acestea pot transforma o carte într-un soi de mort viu, o apariţie spectrală, care dispare pe măsură ce apare... Cronicarul literar se transformă atunci, de voie-de nevoie, într-un detectiv, desfăşurând o laborioasă investigaţie ca preludiu al lecturii propriu-zise. După îndelungi, zadarnice căutări prin librării şi numeroase telefoane date amicilor literari, am reuşit o mare performanţă: să obţin o copie xerox după volumul de debut al lui Dan Sociu, Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână. A meritat oare efortul?

Fără îndoială că da. Cu toate că nu este unul dintre cele mai puternice debuturi din ultimii ani (volumele scoase de Ruxandra Novac, Teodor Dună, Marius Ianuş sau Claudiu Komartin având o mai mare pregnanţă artistică), e unul dintre cele care contează; cel puţin, pe o anumită linie şi într-un anume registru din scara de sunete milenariste. Poezia anilor 2000 mizează, de regulă, pe anarhie socială şi fractură individuală, insul revoltat fiind prototipul ei uman, iar decorul în care acesta se mişcă: o realitate mizerabilă, precum cea privită de la ferestrele unui bloc de nefamilişti. Sângele, sperma şi drogul sunt substanţele acestei lumi şi ale umanităţii ce se zbate în ea: tineri care au avut odată cravate roşii de pionieri şi care scuipă acum, cu scârbă distributivă, înspre comunismul glorios şi capitalismul sălbatic. Revolta ia forme apocaliptice şi culori lexicale tari, desfăşurân-du-se convulsiv, cu lungi tirade întrerupte prin horcăieli şi suspensii verbale venite după o înjurătură neaoşă. La antipodul acestei formule, Dan Sociu scrie o poezie soft, rulând un discurs apatic, lipsit ostentativ de expresivitate. Banalitatea vieţii se regăseşte în banalitatea versurilor, acestea succedându-se la întâmplare, fără nuclee de tensiune, fără praguri de intensitate. Poemul ar putea să înceapă de oriunde şi să dureze oricât, deoarece registrul în care e scris se bazează tocmai pe absenţa elementului verbal "tare", concentrat, plurisemnificant. O lălăială continuă parcurgem, de pildă, în Rapsodia română: "emy-one-eye se lăuda c-ar fi ştiut să cânte la acordeon/ zicea că are şi o fotografie/ cred că de fapt era invidios pe costică// nu-s muzician cum ar spune o'hara dar/ mi-ar plăcea să fiu/ acum în iunie parcurile sunt pline de filfizoni/ aplecaţi deasupra chitărilor oricum/ nu înţeleg ce mare sfârâială/ în anii '70 sau '80 era cu totul/ altceva gagicile se dădeau în vânt după/ trubaduri dar poate că sunt şi eu/ invidios şi-ntr-un fel e prea târziu pentru mine// aşa cum într-una din dimineţile de pe vremea liceului/ am ieşit din bloc şi cam la o sută de metri mai încolo/ circarii puneau pe picioare un cort albastru/ şi era prea târziu/ o întârziere de zece ani/ să fi venit când eram copil/ pe-atunci îşi aşezau tabăra la marginea oraşului/ unde locuia o mătuşă de-a mamei/ care-avea întotdeauna în casă cafea naturală şi lichior şi/ multe de povestit/ nu mă plângeam pentru că/ după cum spuneau ai mei circ se dă şi duminica/ un sfert de oră la emisiunea de varietăţi/ şi încă de-ăla adevărat rusesc cel mai bun din lume// aşa că la circ n-am mai ajuns şi nici în dimineaţa aceea la şcoală/ era cald şi parcul pustiu cezara/ cânta la vioară la nesfârşit singurul lucru pe care-l ştia/ rapsodia română de george enescu".

Cea mai potrivită secvenţă caracterizantă pentru acest gen de poezie este prepoziţia fără. Fără rimă, fără ritm, fără tropi, fără o cât de difuză simbolistică, fără alt semantism decât cel, primar, al simplei denotaţii, fără ortografie şi, bineînţeles, fără lirism, ea este o descripţie plată a unei existenţe plate, o înşiruire anodină de episoade anodine, neînchegate în structura unei poveşti ori (sub regim textualist) în povestea unei structuri. În buna sa postfaţă, O. Nimigean notează biografismul auster, sobrietatea în utilizarea figurilor, minimalismul "cu paradoxal efect expresiv" şi alte asemenea caracteristici ale volumului de faţă. Sunt termeni pertinent folosiţi, dar care conferă unui minus respectabilitatea semnului contrar. Poezia nu poate fi la nesfârşit o apă inodoră, incoloră şi fără gust ce se scurge printre degetele consumatorului ei. Dacă aşa ar sta lucrurile, n-ar fi, vorba ceea, decât o "mare sfârâială". Esenţial nu mi se pare ce intră în pagină (poate să intre orice). Esenţial e ce rămâne din ea, bucăţile de piatră sau pulberea fină a viziunii poetului. Din această perspectivă, nu tematica (pestriţă) şi tonalitatea (scăzută) îi pot fi reproşate lui Dan Sociu. Deficienţele volumului apar din vidul de semnificaţie al unor versuri, din platitudinea lor totală, irevocabilă, pe care nici o teorie şi nici un Frank O'Hara nu o pot justifica: "am auzit că fabrica va da faliment/ asta fără nici o legătură cu faptul/ că acolo am întâlnit un boschetar care/ se plângea de migrene unei babe/ care vindea seminţe/ după câteva minute s-a aruncat/ sub personalul de paşcani/ când m-am întors de la chioşcul de ţigări/ capul lui urât odihnea sub traverse/ baba striga că ea a văzut totul/ şi că prezentul e atunci/ când te dai de trei ori peste cap şi te transformi/ într-o vietate puţin mai obosită/ puţin mai plictisită/ totuşi nu mă spăl azi pe dinţi/ aproape că am şi uitat cum/ primele două mişcări vreau să zic" (Hic rhodos hic salta). Încheiem această strofă puţin mai obosiţi şi mai plictisiţi; poezia, însă, continuă...

Talentul, veritabil, al lui Dan Sociu se vede tocmai din poemele în care el renunţă la minimalismul păgubos, inexpresiv, şi îşi construieşte versurile pe spirala acumulării şi proiectării de sens. Banalitatea este explorată pe dinăuntru şi deodată convertită în altceva, răsucită de explozia unei imagini insolite: "în aceeaşi zi în care s-a măritat/ maică-mea şi-a dat şi examenul pentru gradul de sublocotenent/ două ore s-au chinuit femeile să-i mascheze/ urmele lăsate de chipiu şi veston// cum bine spunea un sergent la recrutare boule/ după ce-am completat ţidule despre starea civilă/ dacă eşti major şi necăsătorit/ familia ta e compusă din zero// pe maică-mea am însărcinat-o doar nouă luni// şi uite ce-a îmbătrânit nu// (ceream ca idiotul biologie plus/ text/ dădeam târcoale nerăbdător/ ca la paişpe ani în jurul/ biroului de eliberare a buletinelor)/ vreau să îmbătrânesc nici o fată" (În urma unei discuţii mai vechi). Pe cât de plicticoase, în derularea lor, erau versurile citate anterior, pe atât de incitante, fiindcă ingenioase, sunt acestea din urmă. Vodcă sau vin, Flipper, Ştii cum e când m-am trezit, Conserve bine închise bani pentru încă o săptămână se numără printre cele mai bune poeme ale plachetei. Alături de ele, Foişorul rockerilor, în care un episod vechi de când lumea şi devenit comun prin ocurenţă (trădarea dragostei dintâi, prima şi cea mai dureroasă decepţie amoroasă) e superb interpretat de trubadurul nostru postmodern: "în zadar îl mai ascult pe hendrix/ nici măcar chitara lui n-ar putea dezgropa/ tremoloul acelor zile ceaţa purpurie/ prin care-mi târşâiam bocancii cu ţinte/ gustul de rodie al primei înfrângeri/ (şi în ochii ei scria/ ieşi afară dumneata)/ năucit m-am lăsat pe vine în mijlocul foişorului/ o clipă oasele subţiri mi-au trosnit/ lanţurile argintii zornăiau îngrijorate/ găurile din blugi atârnau triste guri de paiaţă/ capul de mort de pe geacă s-a făcut că se uită în altă parte/ lucian şi cristi m-au bătut pe umeri/ (câtă vreme voi vorbi/ prietenii mei vor trăi)/ (...) maică-mea a stat lîngă mine când am vomat/ mi-a spus lucruri stranii/ despre o planetă plină de fete/ mai bune şi mai frumoase şi mai adevărate/ şi care mă aşteaptă numai pe mine/ (ce greţos ce oboseală/ aş fi gândit eu cel de atunci/ citind aceste rânduri/ într-adevăr ce naşpa şi ce greţos/ dar vezi tu chiar luna trecută mi-au/ schimbat vechiul număr de telefon/ cel la care ea continua să mă sune/ şi după)". Parcă sunt aici altfel de versuri, parcă citim poezie.

Dan Sociu poate, fireşte, să ia lirica, literatura, totul în glumă; ar fi însă păcat ca un tânăr autor atât de înzestrat să nu se ia pe el însuşi în serios.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara