Nu cred că m-aş fi dus să revăd Baiadera, un spectacol neinspirat, lipsit de poezia romantică proprie altor balete de secol XIX, precum Giselle sau Lacul lebedelor, plin de fapt doar de clişee romantice, dar nu mă puteam lipsi de bucuria de a o revedea dansând pe delicata şi încântătoarea balerină Alina Cojocaru.
Şi răbdarea mea a fost deplin răsplătită. Şi nu numai de Alina Cojocaru, chiar dacă în primul rând de ea, ci şi de majoritatea soliştilor Operei Naţionale Bucureşti şi de ansamblul său de balet. Cei doi solişti străini, şi totuşi atât de cunoscuţi nouă, Alina Cojocaru şi John Kobborg, au evoluat, de astă dată, împreună cu o companie de balet, care -dincolo de mici incidente întâmplătoare - s-a prezentat la un nivel la care nu am mai văzut-o de ceva vreme. În unele spectacole anterioare, între cei doi solişti de la Compania Regală de Balet de la Covent Garden şi compania română era o distanţă care acum tinde să dispară. Şi faptul nu este deloc lipsit de importanţă. Baletul Operei Naţionale Bucureşti are în acest moment o serie de soliste şi solişti foarte buni. Dacă rezervele mele în ceea ce priveşte capacitatea de dăruire interioară ale Biancăi Fota s-au şters după ce am văzut-o în Simfonia psalmilor de Ceaikovsky, în coregrafia lui Ioan Tugearu, de astă dată, în rolul lui Gamzatti, ea a dovedit nu numai siguranţă tehnică, dar şi o adevărată strălucire de primă balerină. Excelent s-a prezentat şi Robert Enache, în rolul Idolului de bronz, atât ca plastică de dans cât şi ca tehnică, putându-se întrevedea de pe acum în el un foarte bun prim-balerin al Operei. Tot astfel, Valentin Stoica s-a remarcat şi el, atât prin plastică, cât şi prin lejeritatea săriturilor, în rolul mai întins al Fachirului Magdavala. La fel, o serie întreagă de soliste, din Pas d'action, Adela Crăciun, Adina Tudor, Bianca Stoicheciu, Monica Pălărie, sau din dansul djampé, aceeaşi Adela Crăciun şi Gabriela Popovici, precum, în genere, şi toţi ceilalţi interpreţii s-au prezentat la un nivel notabil de ţinută şi acurateţe a mişcării, cu o singură excepţie. Este regretabil că Mădălina Slăteanu, din dansul tobelor, altădată o bună interpretă a unor mari roluri, nu se respectă mai mult pe sine şi pe noi spectatorii, conservându-şi un aspect fizic adecvat scenei.
Impecabili ca linie clasică, remarcabili ca tehnică, cei doi invitaţi, de acum familiari nouă datorită revenirii lor anuale în ţară, ne-au încântat şi de astă dată ochiul, pe parcursul celor două acte ale baletului. Dar dacă ar fi fost numai atât, darul lor ar fi fost prea mic. Îmi amintesc, uneori, cât de tristă am plecat de la Operă, cu mulţi ani în urmă, după ce am văzut-o pe Svetlana Beriozova în Lacul lebedelor .Fusese impecabilă ca tehnică, o tehnică situată la cel mai înalt grad de performanţă. Dar, pe parcursul celor patru acte, nu tresărisem nici măcar o dată, emoţionată de un gest personal care să îmi dezvăluie o cută ascunsă a sufletului ei. La Baiadera, suport cel mai greu actul doi, atât datorită muzicii lui Ludwig Mincus, cât şi libretului, o nefericită pastişă după actul doi din Giselle, şi nu mai puţin datorită coregrafiei -de astă dată neinspirate - a lui Marius Petipa, readaptată şi regândită la Opera din Bucureşti, atât cât era posibil, de Mihai Babuşka. În schimb, ca şi la premiera bucureşteană, când am urmărit-o pe Corina Dumitrescu, momentul de reală bucurie pe care l-am aşteptat şi l-am primit, şi de astă dată, a fost cel al dansului Nikiei, de la finalul primului act. Este prea puţin pentru un întreg spectacol? Nu, orice moment de creaţie autentică este un dar imens, fără limite.În acel moment de graţie, trupul fragil al Alinei Cojocaru s-a unduit şi s-a frânt sub apăsarea durerii pe care i-a provocat-o trădarea iubitului ei Solor, interpretat de John Kobborg, iar braţele ei ne-au povestit, fără vorbe, despre o suferinţă de neîndurat şi ne-au cântat, cu fiecare freamăt al lor, un sfâşietor cântec de jale. Nu viteza ameţitoare a turaţiilor pe diagonală, nu tehnica ireproşabilă a întregii partituri de dans, nu munca imensă investită pentru a obţine acest rezultat, şi nici măcar calităţile fizice înnăscute nu contează la această artistă de excepţie, ci toată bogăţia ei interioară care transpare în fiecare gest. Şi, ca la orice întâlnire cu un mare artist, şi de la întâlnirea cu Alina Cojocaru plecăm şi noi mult mai bogaţi.
