Brooke Davis, Obiecte pierdute, traducere din limba engleză de Anca Băicoianu, Editura Polirom, 2015, 264 de pagini. Romanul de debut al scriitoarei australiene Brooke Davis, Obiecte pierdute (Lost & Found, Hachette Australia, 2014), recent apărut şi în versiune românească la Editura Polirom, surprinde, deopotrivă, prin ingeniozitatea construcţiei şi prin autenticitatea emoţiei pe care o transmite. Vădeşte, cu alte cuvinte, suficient de multă maturitate ca să presupunem că debutanta mai are prin sertare două-trei cărţi terminate, pe care nu s-a hotărât încă să le publice. De altfel, după propria-i mărturisire, a încercat să scrie primul roman când avea doar zece ani, iar două decenii mai târziu, în 2011, un fragment din Lost &Found (mai precis povestirea intitulată Karl, the Touch Typist), avea să obţină The Postgraduate Queensland Writing Prize, distincţie literară râvnită de mulţi scriitoriaspiranţ i din spaţiul anglo-saxon. Trei ani mai târziu, în cadrul Târgului de Carte de la Londra (ediţia 2014), Obiecte pierdute s-a bucurat de o primire entuziastă, atât din partea criticii, cât şi din partea publicului. Drepturile de publicare s-au vândut în aproape treizeci de ţări, iar premiile nu au întârziat să apară (iBooks Fiction Book of the Year, ABIA General Fiction Book of the Year şi Matt Richell Award pentru cel mai bun debut ş.a.m.d). Ingeniozitatea regiei textuale, de care aminteam la început, ţine în primul rând de modul în care autoarea alternează perspectivele narative, de parcă ar avea la îndemână perechi de ochelari cu lentile divers colorate pe care îi pune la dispoziţia cititorului. Întocmai ca în oraşul marelui Oz – unde toate obiectele păreau verzi, din pricina ochelarilor cu lentile de aceeaşi culoare – în romanul lui Brooke Davis moartea, pierderea şi abandonul sunt privite pe rând, prin ochii inocenţi ai lui Millie, prin ochelarii maronii ai Agathei Pantha sau prin buricele degetelor mutilate ale lui Karl, dactilograful „orb”, a cărui faţă brăzdată de riduri seamănă cu scoarţa de copac. Încă din primele pagini intră în scenă Millie Bird, cu inventarul ei de „Chestii moarte”: căţelul Rambo, descoperit într-o dimineaţă, pe marginea drumului, „cu ochii deschişi şi botul căscat, parcă gata să latre”, îngropat apoi, cam de mântuială, în curtea din spate; apoi un bătrân lovit de maşină; un păianjen; o pasăre; bunica; Gertrude, pisica vecinilor; o muscă; Harry Bird, tatăl lui Millie… Nu este nevoie de foarte multă perspicacitate pentru a ne da seama că posesoarea „Caietului cu Chestii Moarte” este un copil – o fetiţă de şapte ani, cu bucle roşcate şi cizme roşii, asortate cu părul, după cum vom descoperi ceva mai târziu –, care a fost nevoit să înveţe prea devreme una dintre cele mai complicate lecţii. Prin prisma lui Millie sunt cântărite lucruri greu de înţeles şi greu de acceptat nu doar de către oamenii mari, în general, dar chiar şi de către cei mai înţelepţi dintre ei, întrebări la care nimeni nu a reuşit vreodată să găsească un răspuns mulţumitor („Cum ar fi dacă toate lucrurile ar zbura?”, „Ce se întâmplă cu corpurile morţilor după ce mor?”, „Cum de viaţa unui om se reduce la cratima dintre data naşterii şi data morţii?”) sau întrebări tabu, despre care fetiţa a învăţat că nu e tocmai indicat să le adresezi vreodată cuiva („Cât cântăreşti?” „Ai penis sau vagin??, „Ce fel de înmormântare ţi-ai dori să ai??) Dacă Millie Bird are multe în comun – prin amestecul de forţă şi fragilitate, de naivitate şi maturitate – cu personajele lui J.D. Salinger (cu Franny, din Franny şi Zooey sau cu Esmé, protagonista uneia dintre cele Nouă povestiri ), în ceea ce o priveşte pe Agatha Pantha, ea ne trimite cu gândul mai curând la proza victoriană (la Miss Havisham, din Marile speranţe sau la Betsey Trotwood, mătuşa lui David Copperfield, din celebrul roman al lui Dickens). La fel ca aceasta din urmă, Agatha este doar în aparenţă lipsită de empatie, iar desele ei accese de mizantropie camuflează, în fond, puzderia de angoase, regrete şi remuşcări ce o bântuie. În vârstă de optzeci şi doi de ani, nu a mai ieşit din casă de când a rămas văduvă şi nici nu a mai schimbat o vorbă cu nimeni. După moartea lui Ron uşile şi obloanele ferestrelor au rămas ferecate, corespondenţa necitită, iar sonorul televizorului – dat la maximum. Zidurile casei au fost invadate de iederă, iar grădina de buruieni. Agatha a ales să poarte ochelari de soare cu lentile cafenii de când se trezeşte şi până merge la culcare (pentru că e convinsă că lentilele cu pricina fac ca lumea din jur să fie mai densă şi, prin urmare, mai lentă). Notează în jurnal, cu masochistă rigurozitate, toate detaliile legate de degradarea progresivă a propriului corp: „6.05- 6.45: Stă pe Scaunul Neîncrederii şi măsoară Elasticitatea Obrajilor, Distanţa de la Sfârcuri la Talie, numărul Firelor de Păr Crescute în Locuri Nepotrivite, Densitatea Ridurilor, Traiectoria Estimată a Ridurilor şi zonele de Carne Flască de pe braţe. Îşi notează toate acestea într-un caiet intitulat Îmbătrânirea.” (p.62) Cât despre Karl, dactilograful „orb”, el nu ţine evidenţa „Chestiilor moarte” pe care le-a întâlnit, nici nu-şi inventariază ridurile, în schimb – pentru că orice om trebuie să colecţioneze ceva, nu-i aşa? – adună taste de calculator (în special cratime). Are optzeci şi şapte de ani, faţa ca o scoarţă de copac, costum violet şi bretele roşii. Şi mai are un obicei ciudat: îşi mişcă neîncetat degetele, ca şi cum ar încerca să tasteze toate cuvintele pe care le rosteşte pe „claviatura” unui computer imaginar. Are o mulţime de amintiri, legate de mama sa, de Evie, soţia răpusă de o boală incurabilă, de arta dactilografiatului, pe care a deprins-o din tinereţe şi de azilul de bătrâni de unde a evadat de puţină vreme. Nu e deloc greu să ne închipuim ce urmează atunci când cei trei sunt aduşi laolaltă de întâmplare sau de providenţă, şi hotărăsc să străbată împreună – târându-l după ei şi pe Manny, manechinul de plastic – platoul Nullarbor, în căutarea mamei lui Millie, care o „uitase” într-un supermarket, la Raionul de Lenjerie Femei Talii Mari. Aventura lor seamănă destul de bine cu cea a personajelor din desenele animate sau din basme (îmi vine din nou în minte Vrăjitorul din Oz, mai mult decât The Unlikely Pilgrimage of Harold Fry, al lui Rachel Joyce cu care cartea lui Brook Davis a fost adesea comparată), iar mesajul se dovedeşte, în cele din urmă, încurajator: nu este niciodată prea târziu (sau prea devreme) pentru a (re)descoperi bucuria de a trăi şi pentru a deveni persoana care ţi-ai dorit să fii. O „morală” poate prea optimistă pentru o carte ce depune, în fond, mărturie, despre lipsa de sens şi de temeinicie a lumii, amestecând – în paginile sale cele mai convingătoare – tristeţea cu nebunia, râsul printre lacrimi cu strigătul de revoltă, gravitatea cu umorul. Din asemenea pagini răzbate adesea o emoţie autentică (nu substanţial diferită de cea poetică), a cărei sursă rămâne ambiguitatea relaţiei dintre fiinţe şi obiecte (Manny, manechinul de plastic, este doar unul dintre exemplele edificatoare în sensul acesta). Memorabile sunt mai cu seamă pasajele ce surprind procesul din celălalt unghi – oamenii reduşi la imobilitatea manechinelor, a obiectelor: colegii de la azilul unde fusese internat pentru scurtă vreme Karl aveau aspectul unor lucruri, zăcând cu toţii în paturile lor, într-un soi de stupoare încremenită; corpul Agathei, examinat în detaliu, se transformă sub privirea necruţătoare a celei care îl „locuieşte” într-un straniu obiect de studiu, iar în amintirile din ce în ce mai vagi ale dactilografului „orb”, până şi imaginea mamei se dezmembrează, asemenea unei jucării stricate: „Acum nu şi-o mai aminteşte decât pe bucăţi: gambe, degete, frânturi într-o oglindă.” (p.78) Chiar şi în ceea ce priveşte „consistenţa” propriei persoane, Karl ajunge să se identifice cu cele mai insignifiante obiecte – cu cratimele de pe tastele pe care le colecţionează: „Era ca o foaie goală, dar fără nimic din poten- ţialul paginii albe sau a pânzei virgine; fără nimic din speranţa şi teama şi uimirea pe care golul le poate uneori stârni. Golul lui era doar gol. În sistemul semnelor de punctuaţie, Karl ar fi fost o cratimă: ceva suspendat între două realităţi, ceva de care te puteai lipsi.” (p. 87) Este de la sine înţeles că romanul de debut al lui Brooke Davis nu se adresează cititorilor care apreciază verosimilitatea situaţiilor sau coerenţa (interioară) a personajelor, dar este fără doar şi poate o carte inteligent construită, bine scrisă, cu multe dialoguri sclipitoare şi cu pasaje ce reuşesc să comunice o emoţie intensă, fără a aluneca în patetism. Trebuie să mai adăugăm la toate acestea amănuntul că romanul are un substrat autobiografic (în sensul că scrierea lui a reprezentat şi o terapie suigeneris după trauma pricinuită de moartea neaşteptată a mamei), ceea ce nu-i creşte neapărat valoarea literară, dar poate explica, într-o oarecare măsură, interesul pe care l-a suscitat. Una peste alta, popularitatea de care se bucură la ora actuală fosta angajată a librăriilor Beaufort Street Books şi Torquay Books este pe deplin îndreptăţită. Aproape sigur, următoarea carte va confirma o prozatoare cu voce greu de confundat.