Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Zoom critic:
Mihail Gălăţanu de Alex. Ştefănescu


biografie



Mihail Gălăţanu s-a născut la 11 septembrie 1963 la Galaţi. Cu toată excepţionala lui înzestrare literară, evidentă încă din copilărie, a fost dus de împrejurări în direcţii fără legătură cu literatura. După absolvirea Şcolii Generale nr. 28 din oraşul natal, a devenit elev al Liceului Militar “Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, apoi al Liceului Militar “Tudor Vladimirescu” din Craiova şi, în cele din urmă, al Liceului Teoretic “Mihail Kogălniceanu” din Galaţi, de unde a obţinut diploma de bacalaureat, în 1981. A urmat, în continuare, cursurile Facultăţii de Fizică-Mecanică a Universităţii din Galaţi, pe care a absolvit-o în 1988. Student fiind, a lucrat ca lăcătuş mecanic la Fabrica de Plase şi Unelte Pescăreşti din Galaţi.

Primele versuri i-au apărut pe vremea când era elev, în 1980, fiind remarcat de Geo Dumitrescu (revista Luceafărul), Emil Brumaru (revista Cronica), Constanţa Buzea (revista Amfiteatru). O primire entuziastă i-a făcut cel ce semnează aceste rânduri, publicându-i o pagină de poeme în SLAST, în numărul din 13 decembrie 1983 (printr-o coincidenţă, ziua morţii lui Nichita Stănescu), cu o prezentare intitulată Pe lozul câştigător scrie “Mihail Gălăţanu”. A obţinut diverse premii literare, ca şi alte dovezi de recunoaştere a talentului său ieşit din comun (se vorbea despre el ca despre un adolescent genial), dar din cauza firii lui independente şi a climatului politic nefavorabil nou-veniţilor în literatură, a rămas un marginalizat. În loc să se înregimenteze în generaţia ’80, bine organizată pentru ducerea unui război de gherilă cu autorităţile culturale comuniste, a luptat aproape mereu de unul singur, investind o energie uriaşă în scris şi sperând mereu că valoarea în sine a textelor îl va acredita ca poet.

Regimul politic din România nu avea însă nevoie de un Arthur Rimbaud român (iar poeţii tineri care reuşiseră să se afirme în acea perioadă - nici atât). Mihail Gălăţanu a izbutit cu greu să publice un volum de versuri - Ştiri despre mine -, pe banii săi, la Editura Litera, în 1987. Volumul a fost drastic cenzurat, având parte de tratamentul aplicat acelor tineri cu părul rebel pe care miliţia îi ducea cu forţa la frizerie. Neintegrat în nici un sindicat al poeziei, autorul nu a găsit susţinători destul de bine plasaţi care să atragă atenţia lumii literare asupra lui.

În 1989 s-a stabilit în Bucureşti, ca inginer la Întreprinderea de Aparate şi Utilaje pentru Cercetare din cadrul Politehnicii. Imediat după revoluţie a renunţat la inginerie pentru ziaristică, făcând parte, succesiv, din redacţiile publicaţiilor Flacăra, Expres, Flagrant, Capital, Playboy, Evenimentul zilei (unde este în prezent redactor-şef). Tot în această perioadă şi-a completat pregătirea de ziarist, în străinătate (absolvind, printre altele, la Paris, în 1995, cursul postuniversitar de relaţii internaţionale organizat de Fondation Journalistes en Europe) şi, mai ales, a scris impetuos literatură (versuri, îndeosebi, dar şi proză). Exasperat de imposibilitatea de a se face auzit de către contemporani, a publicat la un moment dat volume de versuri licenţioase şi ireverenţioase la adresa unor idei sacralizate (ideea de patrie, ideea de martir etc.). Aceste volume (Poetus captivus, 1999, Memorialul plăcerii, 2000 etc.), i-au prejudiciat grav imaginea. Cea mai recentă carte de poezie a sa, Mormântul meu se sapă singur, 2003, stranie exegeză a morţii, nu mai are însă nimic teribilist, înscriindu-se printre cele mai profunde şi originale opere literare apărute în România după 1989.





Demonstraţie de virtuozitate





Mihail Gălăţanu are destinul unui poet damnat. El şi seamănă la înfăţişare, prin ceva indefinibil, poate printr-un amestec de iluminare şi noroc, cu Arthur Rimbaud, cu Serghei Esenin, cu Nicolae Labiş.

De peste douăzeci de ani toate îi stau împotrivă, în încercarea de a-şi face cunoscute versurile. De peste douăzeci de ani nu are parte decât de gloria de a vorbi într-un pustiu.

Şi totuşi, în această lungă perioadă, a continuat să scrie, cu o tenacitate surdă, de Sisif, şi cu o bucurie trăită pe cont propriu. Nimic nu l-a descurajat. Din strădania lui au rezultat câteva mii de poeme, imposibil de inventariat. Dintre ele, câteva sute sunt extraordinare, prin forţa lor vizionară şi prin utilizarea limbii române cu mare artă. Poetul poate fi considerat un Paganini al poeziei, ţinând sub bărbie, în locul unei viori Stradivarius, un dicţionar. Din fericire, creaţia lui nu s-a risipit în aer, asemenea unui recital, ci s-a păstrat, fie şi în dezordine, în caiete, în cărţi şi reviste, în memoria computerului, pe dischete.

Dacă n-ar mai scrie nimic şi s-ar ocupa - în sfârşit, eficient - numai de administrarea acestei averi literare, poetul şi-ar asigura un loc în istoria literaturii române şi ar trăi fără griji până la sfârşitul vieţii. Unele poeme ale sale - Lunatecii sau Nu voi muri din cauza morţii mele - ar ajunge în mod sigur în manualele şcolare şi ar avea parte de tot atâtea comentarii critice ca După melci de Ion Barbu sau 11 elegii de Nichita Stănescu.

Încă de la debut, Mihail Gălăţanu a scris ca un “poliglot în limba română” (pentru a folosi o sintagmă prin care Nichita Stănescu s-a definit pe sine). Prima sa carte, Ştiri despre mine, 1987, cu toate pierderile pe care le-a suferit în urma unei cenzurări severe, reprezintă o demonstraţie de virtuozitate stilistică. Trecându-şi cu iscusinţă arcuşul pe dicţionarul limbii române, poetul face să se audă şi săltăreţe cântece populare, şi marşuri solemne, şi imnuri religioase. Cuvinte aproape uitate şi forme gramaticale nemaifolosite de multă vreme (sau existente doar teoretic) sunt activate ingenios, cu o frenezie care se alimentează din ea însăşi, şi obligate să se asocieze cu cele mai dinamice neologisme. Ceea ce impresionează, înainte de toate, este tocmai această exuberanţă lingvistică, această plăcere, aproape perversă, de a stoarce nectarul din cuvinte:

“Dumitriţă, Dumitriţă/ strugur smead, zbicită viţă/ basm de nea în lubeniţă/ Dumitriţă, Dumitriţă.// Tu într-una te-nşuviţă/ grâu incendiind cosiţă/ drac intrat în muceniţă/ Dumitriţă, Dumitriţă.” (Litanie IV);

“Nu ştii că Domnul Mâine va să-ţi zgârcească nurii/ şi umerii de măr - cumpănă dreaptă -/ Are ca să ţi-i zvânte mandibula securii/ Când jindul nu s-o mai răsfrânge-n faptă?// Şi felceri roşcovani au să-ţi disece sânii/ Să afle ce pelagră ţi-a covăsit făptura; /Superlativ de carnea-ţi or cuvânta şi câinii,/ Un enfizem ca roza îţi ghimpui-va gura...” (Cântec de dric);

“Şi poate va veni o zi/ când capul va tăia securea/ când nicăieri va fi aici/ şi când aici va fi aiurea// corăbii albe craniile noastre/ orbite vide vântul ia la prova/ aşa ca nişte vele mari, albastre/ şi totuşi plutim spre Moldova” (Moldova).



Poeme antologice



În volumul de debut se remarcă poemul Lunatecii. În versuri care sună sentenţios şi lugubru, ca şi cum ar fi desprinse dintr-un text cabalistic, este descrisă o categorie de fiinţe himerice, originare dintr-un revers al lumii reale.

Poemul este conceput ca monografia unei populaţii de stafii. Autorul “explică” unde trăiesc lunatecii, ce obiceiuri au, cum comunică între ei. Simularea spiritului metodic al unui etnograf în descrierea unei halucinaţii este de mare efect. Enunţurile cu caracter - aparent - strict informativ devin până la urmă documentul unei realităţi stranii, negativ al realităţii cu care suntem familiarizaţi. Poetul developează sub ochii noştri o peliculă pe care apare - vagă şi totuşi înfricoşătoare - imaginea unui dincolo:

“Ei păşesc pe lună/ mergând cu capul în jos/ încât îşi fac răni adânci/ lovindu-se de munţii pământeni/.../ ce îşi spun nu se aude/ doar mişcarea calmă a maxilarului/ insinuează sunete, articulaţii/ între materie şi materie/ pe cuburi onirice scriu cifrele de la 1 la 6/ 1, 2, 3, 4, 5, 6,/ fiecare număr pe câte o faţă/ şi le aruncă râzând prin/ mânecile sperietoarelor din câmpuri/.../ cu braţele întinse perfect înainte/ paralel cu tălpile/ merg pe fuioare crăieşti de mătrăgună/ pe muchiile săbiilor din panopliile vechilor muzee/ pe sârmele de înaltă tensiune/ şi râd, râd/ dezvelindu-şi dinţi divergenţi, orbitori/.../ Ei intră şi ies prin oglinzi/ trântind uşi metafizice/.../ Prin ei se văd ca la radiografii/ echinocţiul de iarnă/ mâinile cucutei clătinând steaua/ în somnul ospiciului/ buza despicată a albiilor selenare/ iarba murdărită de vaxul cazon/ petroleumul ierbilor negre ale subpământurilor/ congestia pulmonară a puberilor tuberculoşi/ semiluna cosind câmpul învineţit al nopţii/ ei sunt ca stânjeneii pâlcuind/ pântecul mireselor moarte/ ca podurile peste eufraturi în vacuum/ reţele de alveole aeriene/ sparte-n cristalele de heroină ale zăpezii.”

Imaginea făpturilor care “intră şi ies prin oglinzi/ trântind uşi metafizice” nu putea fi concepută decât de un mare poet. Mihail Gălăţanu merge până foarte departe cu gândirea sa, provocând necunoscutul.

Aptitudinea care impresionează mai mult decât oricare alta la el este de altfel tocmai capacitatea sa de a-şi “da” trăirile la maximum, de a ajunge la paroxism, într-un mod periculos. Poetul face cu sine experienţe interzise, dintre acelea pe care Inchiziţia le pedepsea în evul mediu.

Un poem ilustrativ pentru această îndrăzneală de a ajunge la nec plus ultra, un poem care recitat pe scenă, în faţa unei săli pline, ar fi ascultat într-un fel de stare de hipnoză şi ar fi răsplătit la sfârşit cu o furtună de aplauze este Nu voi muri din cauza morţii mele (din volumul Memorialul plăcerii, 2000):

“Nu voi muri din cauza morţii mele/ ci din cauza vieţii voi muri.// Viaţa îmi va ajunge la gât/ şi mă va sugruma, mă va îneca. Viaţa îmi va hăpăi/ mărul lui Adam./ De prea multă viaţă or să ţâşnească afară rinichii mei/ şi plămânii mei, cu mâinile lor, îmi vor crăpa cuşca toracică/ să iasă afară şi să trăiască de capul lor.”

Cuprins de vârtejul propriei sale frenezii, poetul îşi “vede” moartea provocată de excesul de viaţă şi o descrie într-o manieră halucinant-expresionistă:

“O dată îţi aruncă viaţa asta organele-n aer/ şi eşti terminat. O dată/ clocoteşte şi pulsează/ şi îţi împinge ochii din orbite afară/ şi unghiile din locaşul lor sidefiu. O dată/ te pomeneşti că te bufneşte viaţa pe gură,/ te boboteşte rău,/ îţi pătează cămaşa/ îţi împurpurează jaboul.”

Finalul poemului, conceput în stil biblic, consacră viziunea.

“Adevărat îţi spun:/ nu trage astfel nădejde, / nici nu cobi:/ de mâna vieţii tale-ţi vei da duhul./ Iar nu de mâna morţii tale vei muri.”

Chiar şi în poemele care nu au o asemenea anvergură, Mihail Gălăţanu mobilizează ca nimeni altul limba română, îi exploatează toate resursele de expresivitate simultan. El nu scrie într-un stil, ci în mai multe: şi gazetăresc, şi argotic, şi cronicăresc, şi SF, şi prozaic, şi poetic, şi grav, şi persiflator.

De asemenea, nu face economie la comparaţii, care formează lungi serii “sinonimice”, ca în poezia lui Mircea Cărtărescu. În poemele de dragoste, de pildă, el îşi foloseşte poezia ca pe o mitralieră, ciuruindu-şi iubita cu metafore.

La Mihail Gălăţanu farmecul este însă doar ceea ce se sesizează mai întâi. Poezia sa seamănă cu Marea Nordului, în al cărei vuiet, întâmpinat cu o încântare naivă de turişti, se desluşesc după un timp vaierele înecaţilor. Poezia altor profesionişti ai farmecului pare minoră în comparaţie cu poezia lui Mihail Gălăţanu. Mai bine decât orice critic, pe Mihail Gălăţanu l-a definit Mihai Eminescu, când a inventat sintagma “farmec dureros”.



Proză în stil gazetăresc-esoteric



Mihail Gălăţanu este un Casanova: vrea să-i seducă nu numai pe cititorii de poezie, ci şi pe cititorii de proză. Romanul Atelierul de clopote, 1999 are un caracter deopotrivă documentar şi iniţiatic, combinaţie rar întâlnită, care reuşeşte doar autorilor experimentaţi. Autorul povesteşte, într-un stil gazetăresc-esoteric, aventura descoperirii într-un subsol a unui vechi atelier de clopote, în care se turnau pe vremuri clopote de bronz cu sunet grav şi rezonanţă amplă, folosindu-se o tehnologie magică, inaccesibilă oamenilor de azi.

Mireasa fără corp, 2002 este un roman de aceeaşi factură, dar mai amplu orchestrat. La baza lui se află o poveste de dragoste la fel de simplă şi, în acelaşi timp, la fel de stranie ca aceea istorisită de Mircea Eliade în Maitreyi. Un bărbat, tânăr, care este în roman şi personaj principal, şi narator, iubeşte o fată, Claudia Ene. Ea dispare fără urmă în timpul unei călătorii cu vaporul pe Dunăre. Plecând în căutarea ei, bărbatul face numeroase investigaţii infructuoase. După mulţi ani, ajunge printr-un concurs de împrejurări în China, unde se supune unui ritual funerar exotic, jucând rolul de mire în căsătoria cu o păpuşă de lemn. Păpuşa seamănă perfect la chip cu Claudia Ene.

Pe tot acest parcurs, care este nu numai geografic şi epic, ci şi iniţiatic, personajul străbate diferite medii, descrise de Mihail Gălăţanu cu binecunoscuta sa capacitate de a sesiza sensul metafizic al realităţii, chiar şi al realităţii celei mai prozaice. Pagini de neuitat sunt consacrate morţii. Autorul îi sesizează prezenţa în viaţa noastră de fiecare zi. În zadar fuge eroul romanului de el însuşi, unde vede cu ochii, la întâmplare, cunoscând mereu noi şi noi locuri, ca într-un roman picaresc de altădată. În orice loc, moartea ajunge de fiecare dată cu o secundă înaintea lui şi îl întâmpină.

Când traversează, de exemplu, Dunărea înot şi se simte obosit, el simte aşteptarea lugubră a somnilor din adâncul apei:

“Somnii puturoşi şi albi pe fund, ca rechinii, care abia aşteaptă să te înghită, se înnebunesc după înecaţi.

Hăpăie din tine hălci întregi şi îţi mănâncă ochii cu aceeaşi plăcere cu care tu înghiţi ochii lor, atunci când se scaldă în oţetul şi mujdeiul din farfurie.

Somnii care aţipesc cu tine în gând.

Somnii care dorm în mâl şi te aşteaptă. Somnii care îşi clefăie fălcile de poftă, privind după spinările sau burţile înotătorilor.”

Demn de remarcat este faptul că în roman se profilează şi o comedie a morţii, o comedie, bineînţeles, macabră. Când dă un telefon de la morgă, protagonistul romanului se lasă în voia unui amuzament interior:

“M-am apropiat de telefon şi i-am ridicat receptorul. Un ton slab de ocupat, ca un ecou de dincolo de moarte, venea pe fir. Cred că aici ar putea fi locul de unde s-ar comunica aproape perfect cu morţii. Morţi vechi de o sută de ani s-ar putea auzi pe fir, ca un ţârâit de greieri, te-ar putea îndruma, ţi-ar putea da sfaturi sau ţi-ar putea oferi o dulceaţă, fireşte, prin telefon, cu condiţia să nu sune ocupat.”

Atmosfera fantastică a romanului este creată nu prin reprezentări nebuloase, ci, dimpotrivă, prin descrieri de o mare concreteţe, o concreteţe - s-ar putea spune - halucinantă. Mihail Gălăţanu se dovedeşte a fi încă o dată un desăvârşit utilizator al limbii române. Cuvinte şi expresii populare (a căsca gura, orătănii, ca lovit cu leuca, paţachina, de-a valma, năbădăios, a cetlui etc.) se asociază inteligent în proza sa cu neologisme la modă (claustrofobie, thanatic, electrizat, scintilaţie, percheziţie, truism, nimfomană, decrepitudine etc.). Într-un mod foarte expresiv este folosit argoul de ultimă oră.

Cartea se citeşte rapid, dar asupra ei simţi nevoia să reflectezi mult timp. Rezonanţa pe care o are în mintea cititorului seamănă cu aceea a unui dangăt de clopot. Cu precizarea că este vorba de un clopot uriaş, de bronz , din cele care nu se mai fabrică azi.



bibliografie



POEZIE. Ştiri despre mine, pref. de Alex. Ştefănescu, Buc., Lit., 1987 l Scrâşnind în pumni, cu graţie, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1993 l Bunicul Kennedy, Galaţi, Ed. Noduri şi semne, 1996 l Evanghelia lui Barabas, Buc., As. Scr. din Buc. şi CR, col. “Poeţii oraşului Bucureşti”, 1996 l Mireasa tuturor, Piatra Neamţ, Ed. Panteon, 1997 l Poetus captivus, un poem dat de la Dumnezeu cu mâna lui Mihail Gălăţanu şi ochiul lui Felix Lupu care se dedică Nicoletei, soaţă, Galaţi, Ed. Dominus, 1999 l Memorialul plăcerii, As. Scr. din Buc. şi Ed. Coresi, col. “Poeţii oraşului Bucureşti”, 2000 l Româna cu prostii, Buc., Ed. Vinea, 2001 l Diapazonul plictisit, Galaţi, Ed. Dominus, 2002 l Mormântul meu se sapă singur, Buc., Ed. Vinea, 2003.

PROZĂ. Meşterii de clopote şcorect: Atelierul de clopoteţ, col. “Panorama/ Matinal” (Bucureşti/ Petroşani) coord. de Dan-Silviu Boerescu, 1999 (roman; prez. pe ultima copertă de Alex. Ştefănescu) l Strada Plantelor, nuvele, Buc., Ed. Allpha, 2001 l Mireasa fără corp, Buc., Ed. Prognosis, col. “Morfeu”, 2002 (roman).