„Fericirea are ideea de gratuitate înscrisă în codul ei“

Stimate domnule Mihai Zamfir, aş începe interviul pe care aţi avut amabilitatea să mi-l acordaţi cu întrebarea, simplă, în aparenţă, dar, poate, mai complicată decât ar părea la prima vedere: ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre Secţia româno-portugheză a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti?

Stimate domnule Boldea, lusofonia mea nu a însemnat o pasiune de adolescenţă, ci, aş spune, mai degrabă o revelaţie de tinereţe. S-a ivit la un moment dat posibilitatea de a deveni profesor-auxiliar la Catedra de română, devenită vacantă la Universitatea din Lisabona, urmare a unui concurs desfăşurat în Senatul Universităţii lisaboneze. N-am ştiut înainte nimic despre acel concurs, candidatura mea – alături de cele ale altor cîţiva profesori români – fusese sugerată de Alexandru Rosetti şi de Iorgu Iordan, care întreţineau relaţii cu filologii portughezi importanţi. Ştirea că am cîştigat concursul mi-a sosit printr-o scrisoare trimisă în toamna lui 1971 de şeful Departamentului de Romanistică: m-am frecat la ochi, am crezut că e o farsă. Dar nu era.
În condiţiile României de la începutul anilor ’70, cea mai mare problemă a fost obţinerea permisiunii de a onora oferta portugheză şi de a putea pleca din ţară. Faptul că toate demersurile au durat doar un an şi ceva şi că, în luna octombrie 1972, începeam să predau la Universitatea din Lisabona a ţinut de miracol. I-am rămas adînc recunoscător profesorului Alexandru Niculescu, cel care – profesor el însuşi la diferite universităţi europene – mi-a arătat cum trebuie compus dosarul pentru o universitate străină şi mi-a oferit primele indicaţii concrete. Adînc recunoscător şi profesorului Mircea Maliţa: dacă, în acel moment, d-sa nu s-ar fi aflat în fruntea Ministerului Învăţămîntului, probabil că n-aş fi ajuns niciodată la Lisabona.
După cum vedeţi, lusofonia mea a fost decisă de hazard. Am învăţat portugheza in loco; începînd cu luna ianuarie 1973, ţineam deja cursurile în portugheză. Cei trei ani petrecuţi ca profesor la Lisabona m-au marcat profund: mi-am consacrat o bună parte a existenţei studierii şi răspîndirii culturii lusitane.
Cît despre Secţia de portugheză de la Universitatea din Bucureşti, prima de acest fel la o universitate românească, ea a fost creată cu concursul meu direct doar după ce am revenit în ţară, în 1975.

Aţi participat, în studenţie, la şedinţele Cercului de stilistică, înfiinţat şi condus de profesorul Tudor Vianu. Cum vedeţi astăzi, după atâţia ani, sub imperiul memoriei afective, figura lui Vianu şi ambianţa acelui Cerc?

Pentru mulţi dintre colegii mei de generaţie, Tudor Vianu a reprezentat Profesorul, cu majusculă, nu doar prin calitatea cursurilor ţinute, ci mai ales – aş zice – prin valoarea de simbol activ pe care Vianu o dobîndise şi pe care o cultiva cu discreţie. În ochii studenţilor, el personifica într-adevăr cultura şi spiritul european; dar mai ales el demonstra cum ar fi arătat cultura română dacă ţara noastră, după război, n-ar fi fost ocupată de sovietici.
Nu-i de mirare că, profitînd de un moment de relativă deschidere a regimului, Vianu a creat, împreună cu Alexandru Rosetti şi Mihai Pop, Cercul de Stilistică de la Bucureşti. În perspectiva timpului, Cercul a căpătat aură legendară. Este de ajuns să spun că la şedinţele lui participau şi ţineau comunicări Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Mihai Nasta, Sorin Alexandrescu, Sanda Golopenţia-Eretescu, Constantin Eretescu, Mihaela Mancaş şi alţii. Traiectoriile lor ştiinţifice ulterioare spun mai mult despre acest Cerc decît orice caracterizare globală pe care aş încerca-o eu astăzi, după o jumătate de secol. „Micul cerc lingvistic de la Bucureşti”, ecou involuntar al Cercului lingvistic de la Praga (glumesc, fireşte!) a îndeplinit un rol de care atunci nu eram pe deplin conştienţi: ne-a menajat un spaţiu de libertate faţă de cultura oficială, de sufocantul realism socialist, marcînd o primă breşă în lugubrul edificiu care avea pînă la urmă să se prăbuşească.

Aţi parcurs, la Universitatea din Bucureşti, toate treptele ierarhiei didactice, din 1962 până astăzi. Ce sentimente v-a procurat activitatea didactică?

Domnule Boldea, sunt profesor de meserie; mi-am consacrat viaţa, profesional vorbind, unui scop aparent simplu: acela de a trezi în rîndul unui cît mai mare număr de tineri pasiunea pentru carte, pasiune ce m-a animat de cînd mă ştiu. Dacă am reuşit sau nu – asta n-o pot spune decît foştii mei studenţi. Filologia, Literele (înţelegînd prin asta literatura, istoria limbii, artele plastice, filozofia, reflecţia istorică etc.) posedă faţă de toate celelalte ramuri ale ştiinţei un specific magnific şi uluitor: nu servesc unui scop concret, nu ne fac viaţa materială mai uşoară, nu ameliorează organizarea socială. Literele servesc doar Fericirii. Reprezintă o şcoală de fericire, de intrare în contact cu ceea ce minţile luminate care neau precedat au produs de-a lungul istoriei. Iar fericirea are ideea de gratuitate înscrisă în codul ei.
Literele nu produc bunuri materiale, dar îi fac pe oameni să se simtă mulţumiţi de ei înşişi, oferindu-le superfluul de care, chiar fără să-şi dea seama, toţi avem nevoie. Majoritatea fiinţelor umane nu realizează că fericirea ne trebuie la fel de mult ca hrana, ca locuinţa, ca asistenţa medicală, ca mijloacele de transport: nimic din toate acestea nu se poate construi durabil cu oameni nefericiţi. O fărîmă de fericire personală rămîne datul indispensabil oricărui inginer, savant, medic sau agent imobiliar. Or, Literele sunt specializate în producerea fericirii, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă (cum spunea unul dintre cei mai mari duşmani ai fericirii umane din cîţi au existat vreodată).
Nu-i de mirare că sub orice dictatură, dar mai ales sub dictatura comunistă, Literele vor fi anihilate cu prioritate, devenind cele dintîi victime.

În studiile dvs. (Proza poetică românească în secolul XX, Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, Cealaltă faţă a prozei, Din secolul romantic) s-ar regăsi „marca celei mai bune exegeze literare româneşti de azi: buna formaţie teoretică şi istoricoliterară pusă în act la fiecare pagină, caracterul aplicat al ipotezelor, eleganţa stilului (autorul are o frază simpluceremonioasă şi muzicală, foarte precisă), inteligentă analitică”. Vă regăsiţi în aceste aprecieri ale lui Marian Papahagi? Cum aţi defini, într-o scurtă proiecţie autoreflexivă, propriul dvs. demers critic?

Caracterizarea făcută de un savant ca Marian Papahagi nu poate să nu reprezinte pentru oricine un certificat de nobleţe: mi-ar fi greu să glosez pe marginea lui. În schimb, demersul meu critic se lasă surprins mai uşor: am ajuns la critica stilistică a textului după ce am trecut prin istorie literară românească, prin literatură comparată şi după ce am scris eu însumi literatură. Pe urmele lui Tudor Vianu, am încercat să structurez „stilistica diacronică”, adică traducerea în act a cel puţin unei părţi din visul Formaliştilor ruşi – o istorie a literaturii care să se preocupe cu deosebire de evoluţia seriilor stilistice mai mult decît de suita cronologică a scriitorilor şi a operelor lor. Stilul, conceput drept entitate primordial lingvistică, reuneşte la o examinare atentă lumile autorului, filozofia, credinţele religioase, viziunea socială, accidentele biografice, psihologia personalităţii lui. Asta dincolo de influenţele străine perceptibile.

Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române s-a impus prin stilul sintetic, alert, atent la nuanţele textului. Care este, în viziunea dvs., miza unei astfel de Istorii, în care istoria literară îşi asociază beneficiul percepţiei stilistice a operelor?

Scurtă istorie aplică metodologia schiţată mai sus la literatura română. Dovada că stilistica, aşa cum o concep eu, nu se reduce la examinarea lingvistică a textului literar o reprezintă tocmai „galeria de portrete” ale principalilor scriitori români la care dumneavoastră faceţi aluzie. „Romanul literaturii române”, roman bogat, desfăşurat pe diferite planuri şi plin de personaje mi se pare la fel de pasionant ca romanul oricărei mari literaturi europene. Care ar fi portretul „cel mai pregnant” – doar cititorul o poate spune. Eu m-am limitat a identifica unii autori de primă mînă cărora, dintr-un motiv sau altul, istoria noastră literară nu le-a făcut întotdeauna dreptate şi care merită un fotoliu de prim plan (Ion Codru-Drăguşanu, Dimitrie Ralet, Ioan Slavici, Ştefan Petică etc.).
E drept că Scurtă istorie întreprinde uneori şi exerciţiul invers, acela de a coborî de pe socluri cîteva statui de anvergură mai modestă, dar cărora aceeaşi istorie literară le-a hipertrofiat dimensiunile.

Câte secole are, de fapt, literatura română? Cinci, patru, trei?

Primul nostru poet cult adevărat, un poet de valoare extraordinară, este Dosoftei: cu el cred că începe literatura română. În aceeaşi perioadă, a scris Miron Costin, cea mai complexă personalitate a culturii noastre medievale; este şi perioada în care, prin Biblia de la Bucureşti, limba română literară capătă formă constituită şi aproape normativă.
Suntem deci o literatură ce măsoară, după părerea mea, după criteriile mele de fixare a începutului unei literaturi, trei veacuri şi jumătate, durată absolut onorabilă, mai mică decît a unor literaturi europene de frunte, dar mai mare decît a unor literaturi care dau astăzi tonul pe plan mondial, precum cea americană sau statelor din America Latină. Nu cred că, în termeni strict aritmetici, vîrsta unei literaturi are prea mare importanţă şi că vechimea ar reprezenta o valoare în sine: cine mai ştie astăzi ceva despre literatura islandeză, ale cărei venerabile Cînturi Eddice datează din secolele XI-XII?

Despre demersul dvs. din Scurtă istorie... scrieţi: „M-am bazat pe faptul că doar stilul determină valoarea ultima a unui scriitor şi că doar originalitatea stilistică îi asigură acestuia perenitatea. Iar stilul unui autor poate fi redus în cele din urmă la o formulă lingvistică.” Poate fi redus scriitorul la stil?

Scriitorul şi literatura nu pot fi reduse la stil – nici măcar la stil în accepţia lui largă, aşa cum îl concep eu. Literatura, ca formă supremă a performanţei verbale umane, serveşte deseori cu succes drept material, uneori indispensabil, pentru cercetări de natură filozofică, istorică, socială, politică, religioasă etc. După înlăturarea tuturor acestor straturi, uneori suprapuse, alteori imbricate unele într-altele, rămîne nucleul stilistic ireductibil, a cincea esenţă. El fixează cifrul ultim al unei opere, al unui scriitor, şi este de natură lingvistică; reprezintă limba comunităţii naţionale din care scriitorul face parte, dar limba comună utilizată pentru o singură dată sub acea formă, pentru prima şi ultima dată, irepetabilă.

Aţi publicat, începând cu 1987 (când apare Poveste de iarnă), şi romane în care, cum zice critica, retrasaţi relieful unor capodopere – Educaţia sentimentală, sau Lolita, în care descrieţi locuri pitoreşti şi avataruri ale sufletului uman (Educaţie târzie, Fetiţa¸ Poveste de iarnă, Acasă, Se înnoptează. Se lasă ceaţă). Ce vă atrage în spaţiul scriiturii narative? Cum convieţuiesc, în aceeaşi făptură, criticul, stilisticianul şi prozatorul? Consideraţi că romanele dvs. au avut o receptare corectă, adecvată?

Ce mă atrage? Curiozitatea, benignă şi malignă, dragă domnule Boldea. Stilisticianul, criticul şi prozatorul pot coexista perfect, aducîndu-şi notabile servicii unul altuia: nu sunt primul caz şi nu voi fi nici ultimul. Cît mă priveşte, am scris literatură încă de cînd aveam 20 de ani, am scris continuu, dar n-am putut-o publica sub regimul cenzurii.
Compun literatură (inclusiv teatru şi poezie) şi dintr-un scrupul de onestitate profesională: mi se pare prezumţios să scrii despre sute şi sute de scriitori, să formulezi şi să împarţi verdicte, atunci cînd tu însuţi n-ai încercat niciodată să vezi ce înseamnă asta, adică să scrii literatură.
Cum au fost receptate romanele mele – faptul nu are prea mare importanţă. Spre deosebire de operele ştiinţifice, asupra cărora specialişti recunoscuţi se pronunţă în cunoştinţă de cauză şi ale căror judecăţi îţi oferă teme de meditaţie, la apariţia unui roman oricine poate spune orice. Scrierea şi succesul unei opere literare reprezintă un pariu pe termen lung: atunci cînd încerci să oferi cititorului „o bucurie pentru totdeauna” (Keats), trebuie lăsat timpul să se pronunţe. Ecourile imediate rămîn rareori relevante. Ca autor al unei Istorii a literaturii române, ştiu asta mai bine decît alţii.

Aţi publicat şi un Jurnal indirect. Scrisori portugheze. Cum percepeţi acest tip de scriitură, fundamentat pe revelaţiile interioare ale pactului autobiografic?

Jurnalul indirect, din care au apărut pînă acum două volume, nu reprezintă un „jurnal” în sensul obişnuit al cuvîntului. Pactul autobiografic a luat aici o formă specială: jurnalul meu indirect reprezintă o selecţie din articolele pe care le-am publicat în România literară începînd cu primele zile de după Revoluţia din decembrie, în ianuarie 1990. Îmi descrie, este adevărat, biografia, dar o face prin ricoşeu.

Sunteţi, prin natura profesiei dvs., de diplomat, mult timp departe de ţară. Ce sentimente aveţi pentru Bucureşti, când sunteţi atât de departe de ţară? Dar când îl locuiţi? Ce a însemnat pentru dvs. diplomaţia? V-aţi adaptat greu la codul de norme, scrise şi nescrise pe care le presupune? Ce reprezintă, pentru dvs. Portugalia şi Brazilia, ţările unde aţi fost sau sunteţi ambasador? Cum se vede România din Brazilia?

Am fost pînă de curînd diplomat, dar de o factură specială, domnule Boldea, şi pentru un timp limitat. Pertinenţa întrebărilor dumneavoastră rămîne însă întreagă. Am nimerit în diplomaţie oarecum din întîmplare: sunt convins că numirea mea ca Ambasador la Lisabona s-a datorat faptului că relaţia culturală personală cu Portugalia fusese încă din tinereţe profundă şi îndelungată; iar în Brazilia – pentru că activasem cu ani în urmă ca „profesor invitat” la Universitatea din Brasilia şi pentru că acea ţară este o piesă importantă în ansamblul comunităţii lusofone mondiale. Trebuie să vă spun că adaptarea la codurile lumii diplomatice nu reprezintă ceva extraordinar: oricare om dotat cu inteligenţă şi vorbitor de limbi străine, pasionat de politica internaţională, o poate face cu relativă uşurinţă.
Dificilă cu adevărat rămîne însă executarea oficiului de diplomat, un oficiu complet diferit de ceea ce lumea îşi închipuie că este: el înseamnă lucru intens de dimineaţă pînă seara, deoarece obligaţiile stricte acoperă o arie imensă. Diplomaţie, egal joc de societate şi recepţii somptuoase – acest loc comun va fi fost, poate, valabil în secolul al XIX-lea, dar vă asigur că astăzi a fi diplomat român (în ambasade cu personal redus la minimum şi cu bani la limita indigenţei) semnifică mai degrabă trudă decît distracţie.
Pentru a trece la cealaltă parte a întrebării dumneavoastră, vă mărturisesc că o parte a romanului Educaţie tîrzie, ca şi romanul Fetiţa, proze al căror erou principal este oraşul Bucureşti, au fost scrise cînd mă aflam în străinătate. Aşa se întîmplă de obicei, printr-o compensaţie psihologică normală. Relaţia de ură-iubire pe care o întreţin cu Bucureştii, oraşul în care am văzut lumina zilei, reprezintă una dintre axele existenţei mele.

Cum percepeţi prezenţa literaturii de limbă portugheză în România? Dar a literaturii române în Portugalia şi Brazilia?

Există în această privinţă un spectaculos dezechilibru. În timp ce literatura portugheză a ajuns acum bine cunoscută în România (prin eforturile eroice ale unor traducători precum Micaela Ghiţescu, dar şi ale altora), literatura română rămîne în Portugalia ca şi necunoscută. Avem traduceri în română a peste 60 de scriitori portughezi cu sute de titluri – de la poeţii medievali şi renascentişti pînă la romancierii contemporani. Cînd, în anul 2000, Preşedintele Portugaliei, Sampaio, a vizitat ţara noastră, a rămas uluit în faţa vitrinei cuprinzînd volumele traduse din limba portugheză. Scriitorii români traduşi în Portugalia încap însă, ca număr, pe degetele celor două mîini. Cît priveşte Brazilia, literatura română face acolo figură de-a dreptul exotică.
Există o explicaţie de natură materială: la ora actuală, absolvenţii secţiilor de portugheză ale universităţilor din România se numără cu sutele; în Portugalia însă nimeni nu vorbeşte româneşte. Sper doar ca încercările din ultimii ani ale Institutului Cultural Român să corecteze cît de cît această discrepanţă.
Nu trebuie să acuzăm pe nimeni de asemenea situaţie: limba portugheză, vorbită actualmente de aproximativ 250 de milioane de oameni de pe patru continente, posedă valori culturale tot mai cunoscute la nivel mondial. Dezechilibrul pe care l-am semnalat va dura, probabil, în continuare. El poate fi doar corijat, în nici un caz compensat.

„Din păcate, cel mai bine înţelegi patriotismul când eşti plecat din ţară”, spuneţi într-un interviu. Care e explicaţia acestui paradox?

Nu cred că este un paradox. Fiecare dintre noi posedă o reprezentare ideală a ţării proprii. Cînd ne gîndim la România, alături de figuraţii intime, de imagini infantile sau de persoane cunoscute, ne evocăm mental o abstracţiune favorabilă, compusă din ceea ce socotim că înseamnă specificul pozitiv al ţării noastre. O asemenea reprezentare spontană realizezi mai uşor atunci cînd te găseşti departe de propria ta ţară.

Partea cea mai lucidă din om poate împinge abstractizarea – în fond, abuzivă – pînă foarte departe. Altfel nu s-ar fi putut spune despre Clémenceau sau despre De Gaulle că „iubea cu ardoare Franţa şi îi dispreţuia pe toţi francezii”.

Cu ce ochi priviţi literatura tânără de azi? Vă regăsiţi în vreuna dintre formele şi aventurile ei? Îi urmăriţi pe tinerii scriitori? Care dintre aceştia vi se par mai semnificativi?

Privesc literatura tînără de astăzi cu ochii celui care a scris o Istorie a literaturii române, deci cu o implicită distanţare. Dar o privesc şi cu o adîncă simpatie: cum să nu simpatizez o literatură în care m-am integrat spontan, dat fiind faptul că abia începînd cu anul 1990 am putut scrie în libertate? Romanele mele n-au văzut şi nici n-ar fi putut vedea lumina tiparului înainte de 1990; ele fac din mine un prozator „tînăr” – nu în sensul vîrstei, ci în acela al confruntării pentru prima oară cu publicul viu, după o interdicţie care a durat decenii. Ceea ce s-a întîmplat cu literatura noastră imediat după 1990 (mai ales în domeniile prozei, eseului, memorialisticii) echivalează cu o renaştere spectaculoasă, ale cărei ecouri sunt departe de a se fi stins.
Va trebui să aşteptăm însă decantarea produsă de timp pentru a distinge între spectaculos şi esenţial, între modă efemeră şi operă durabilă.

Care sunt modalităţile prin care ar putea fi cultura românească mai vizibilă, în lume?

Cultura română poate fi răspîndită în lume mult mai bine decît pînă acum. Cei aproape 9 milioane de români care trăiesc în afara graniţelor ţării, dintre care peste 3 milioane sunt emigranţi economici ai ultimilor ani, formează baza solidă – deşi încă puţin vizibilă – pentru o expansiune culturală inteligentă. Pe măsură ce comunitatea emigranţilor români va marca o prezenţă tot mai consistentă în viaţa Europei şi a Americii de Nord, interesul pentru România va creşte.

Nu există o reţetă infailibilă pentru exportul valorilor culturale. Cred însă că metoda utilizată în ultimii ani de Institutul Cultural Român (constînd, între altele, din finanţarea traducerilor din română la edituri străine, cursuri pentru traducătorii din română, expoziţii de artă românească valoroasă, colocvii internaţionale cu participare din ţară, prezenţă substanţială la marile tîrguri de carte – totul cu implicarea directă a filialelor ICR din diverse capitale ale lumii) reprezintă cea mai sigură cale pentru mărirea vizibilităţii culturale româneşti pe mapamond.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

Nu vorbesc niciodată de ele, din principiu. Ar trebui totuşi să spun că ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a Scurtei istorii va apărea în curînd. Se Deus quiser, cum spun portughezii!

Vă mulţumesc!
Octombrie, 2012