S-au scurs şapte ani de la trecerea în cele eterne a Magistrului Mihai Ursachi, altădată un simbol, o legendă vie a Iaşului, astăzi un poet intrat într-un straniu con de umbră, un fel de pîlnie a lui Stamate a istoriei noastre literare, unde adeseori gloria postumă se vinde şi se cumpără, cu „20 de bani bacşiş” … achitaţi încă din timpul vieţi, căci „restul – după cum spune Urmuz - nu reprezintă nici o importanţă”, odată ce „Auto-Kosmosul”, e „infinit şi inutil...”
Unii percep acest con de umbră ca pe un purgatoriu necesar prin care trebuie să treacă, mai devreme sau mai tîrziu, mai toţi literaţii români (dar oare trec toţi?), pentru a-şi curăţa atît opera, cît şi biografia de păcate. În ce mă priveşte, eu percep acest con ca pe un fel de pîlnie a lui Stamate, ca pe un fel de iad dadaist, ce funcţionează după regula hazardului. Dacă am face o scurtă istorie a scriitorilor trecuţi dincolo de Styx, am decoperi că nu neapărat valoarea operei sau chiar criteriile morale ale vieţii scriitorului (atitudinea civică, verticalitatea vizavi de relaţia cu puterea etc., etc.) primează în receptarea postumă, ci cu totul alte criterii, greu de înţeles pentru o minte raţională. Se pare că legile mai mult sau mai puţin capricioase ale hazardului bîntuie şi eternitatea. Din pricina aceasta pentru unii conu-i mumă, pentru alţii ciumă.
În fine, după această scurtă digresiune, să revemin şi la subiect: postumitatea lui Mihai Ursachi. În comparaţie cu popularitatea de care s-a bucurat în timpul vieţii, receptarea postumă a lui Mihai Ursachi mi se pare greu de acceptat pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape şi i-au urmărit parcursul literar... Poeţii din generaţia optzeci, vorbesc în special de bucureşteni, aproape că l-au uitat, iar pentru noua generaţie, cea douămiistă, poezia lui pare să nu mai prezinte mare interes. Am căutat de multe ori să dezleg misterul lipsei de interes manifestat azi atît de către poeţi, cît şi critici din diferite generaţii (desigur, există şi excepţii!) vizavi de biografia şi de opera autorului Poemului de purpură... Oare formula poetică ursachiană, inelul său cu enigmă, reprezentînd un «întreit mister / cu sensuri trei şi totuşi unul singur», şlefuit cu atîta răbdare de poet, nu reuşeşte să treacă dincolo de „mode şi de timp”? Vorbind despre lirica sa în mediile scriitoriceşti din capitală, m-am izbit de un zid de reticenţă. O anumită rezervă am întîlnit-o şi la Iaşi. Chiar şi scriitorii care îl adulau pe vremuri, azi ridică neputincioşi din umeri. Pentru ei, Mihai Ursachi e un autor clasat. Poezia lui li se pare prea afectată. Pornind de la aceste la suspiciuni, ce s-au aşezat precum praful peste cărţile magistrului, am trecut şi eu, la rîndul meu, printr-un şir de îndoieli. Poate, mi-am zis, m-am înşelat asupra mesajului poeziei sale. Poate ea nu e chiar atît de valoroasă precum mi s-a părut. Recitind-l însă, am înţeles încă o dată profunzimea mesajului său artistic... Opera poetică lăsată de Ursachi nu e de mare întindere... Nu e nici egală ca valoare. În fiecare volum întîlnim şi poezii obişnuite, dar şi poezii de-o frumuseţe rară... Şi atunci de unde această lipsă de receptare? Răspunsul îl găsim recitind opera urmuziană. Veşnicia, ca şi existenţa, e dominată de non-sens şi populată de tot felul de bizarerii…

Cu ce-o fi greşit Mihai Ursachi în faţa eternităţii nu ştiu. Poate a sfidat-o printr-o atitudine arogantă, aşa cum, deseori în stare euforică, la masă îşi sfida convivii? Era şi aceasta o mască a poetului, o formă de apărare în faţa agresiunii celorlalţi. Lui Mihai Ursachi nu-i plăcea să fie călcat pe bătătură, nici de bărbaţi, nici de femei. Era, de cele mai multe ori, neaşteptat. Conversaţia cu el era ţinută în zigzag. Poetul era un erudit, dar era şi un fin trişor... Dar o făcea admirabil. Mimica sa era impenetrabilă. Umorul englezesc... În tinereţe, afişa o ţinută de gentleman. Iar spre bătrîneţe, cînd puterile începeau să-l mai lase, dădea impresia unui lord ajuns într-un stadiu de decrepitudine, de cele mai multe ori trucată. Poetul juca la cacealma. Dacă, în perioada tinereţii, fusese de o punctualitate exemplară, în ultimii săi ani de viaţă nu-şi mai respecta cuvîntul. Memoria părea să-i joace feste. Era vorba însă de evenimentele dintr-un trecut foarte apropiat. Căci, în ceea ce priveşte trecutul îndepărtat sau cunoştinţele sale legate de filozofie, aici lucrurile erau clare. În orice moment, Mihai Ursachi putea să- ţi reproducă fără a sta prea mult pe gînduri fragmente din Platon, din Tucidide, din Plotin, Holderlin sau Kant, din Titus Livius sau din clasicii latini... Uita însă o parte din discuţiile pe care le purtase cu o zi mai înainte cu prietenii sau uita să-şi respecte promisiunile. Ştia să scoată la momentul oportun cîte un as din mînecă, adevărat sau plăsmuit. În ciuda atitudinii „imperiale” pe care o degaja persoana sa, cred că în forul său lăuntric era un om fragil. Cinismul său era o armă de atac, dar şi un scut de apărare. Acum, în posteritatea apropiată, el funcţionează ca un bumerang. Mulţi aducîndu-şi aminte de Mihai, îi reproşează artificialitatea. În viaţa de toate zilele, poetul se purta neverosimil, teatral... Modelul lui artistic era Baudelaire. Dar şi Dali. De la primul şi-a însuşit lecţia nonconformismului. De la celălalt, burlescul dus la paroxism. De altfel, paradisurile artificiale şi jurnalul unui geniu erau din cărţile din care cita frecvent. Ţin minte şi acuma un citat din Baudelaire, referitor la droguri, la care poetul Mihai Ursachi făcea adesea referinţă atunci cînd voia să epateze: „Cunoaştem îndeajuns de bine natura umană, ca să ştim că un om care cu o linguriţă de dulceaţă poate să-şi ofere pe loc tot ce-i mai bun din cer şi pe pământ nu-şi va câştiga nici a mia parte prin muncă”. Lui Mihai Ursachi, care avea aversiune faţă de marxism, şi tot ce era legat de propaganda faţă de muncă, citatul acesta îi servea drept argument. În afară de aceasta, magistrul lăsa să se înţeleagă, fie şi în subsidiar, că pentru a-şi provoca stările de transă apela la reţeta lui Baudelaire. După cum lăsa să se înţeleagă că ar fi fost şi posesorul unor secrete esoterice, accesibile spiritelor înalte. În camera sa de lucru, aflată mereu într-o dezordine artistică, găseai, pe sub scaun sau pe sub masă, albume sau fotografii din opera lui De Chirico sau Dali. Una din acestea îl reprezenta pe divinul Salvador ieşind dintr-un metrou parizian însoţit de un scons şi un furnicar ţinuţi în lesă... Răsucite în sus, mustăţile lui Dali sfidau cerul. Ochii aţintiţi spre turnul Eiffel, aşijderea... Mihai Ursachi contempla această poză, fie stînd în jilţu-i verde într-o atitudine napoleoniană, fie plimbîndu-se prin cameră în ritmul sincopat al muzicii lui Wagner. Încălţat în cizme militare, bine lustruite, asculta fragmente din Aurul Rinului sau din Walkiria, cu bărbia ridicată cu semeţie în aer, lovind ritmic tocurile de duşumea.
Mihai Uraschi îşi însuşise bine lecţia daliniană. Uneori, cînd îl întîlneam în Piaţa Unirii, aveam impresia că duce în lesă într-adevăr un furnicar sau un alt animal exotic. Mersul său era ţeapăn. Afectat. Vorbele foarte bine regizate. Scopul suprem al promenadei sale delimitate strict de cîteva străzi centrale era acela de-a sfida gustul comun... Cînd se îndrepta spre casă, ţinuta lui se destindea.

Imaginea de geniu rătăcind meditativ prin oraşul situat pe malul Bahluiului (lui Ursachi îi plăcea să invoce şi Kacaina!) şi-a cultivat-o cu obstinaţie, şlefuindu-i detaliile la fiecare ieşire publică.
Ei bine, privită peste un arc de timp postura aceasta a poetului nonconformist nu pare să-i mai impresioneze pe contemporani. Ea se întoarce acum ca un bumerang lovind postumitatea sa. În ce mă priveşte tind să cred că lipsa de receptivitate de care are parte în prezent opera ursachiană e un fenomen trecător. Probabil că timpul ne pune la încercare. „Există un milion de feluri de-a face poezie – spunea Mihai Ursachi într-unul din memorabilele sale eseuri – Poezia însăşi nu poate fi ajunsă decît pe o singură cale”, căci „ea e un lucru mai profund şi mai filozofic decît istoria. Unicatele cristalizează lent în adîncuri şi fiecare din ele poartă enigma strălucitoare a Vieţii în Univers...”. „Artistul nu este un producător obişnuit, ci un creator, deşi rezultatul creaţiei sale este destinat, ca şi cel al producţiei, consumului social.” Deosebirea dintre ele este însă esenţială, spune Ursachi., conchizînd: „Nici una din maşinile cu aburi din vremea lui Baudelaire nu mai este astăzi socialmente funcţională; poemele lui Baudelaire însă nu numai că prin trecerea vremii şi consumarea lor de către generaţiile de public nu şi-au pierdut valoarea, ci dimpotrivă...” Plecînd de aici, îmi vin în minte cele două versuri din cunoscutul poem ursachian intitulat Post-scriptum. Traversaliile mari sau cele patru estetici. Poezia pe care a scris-o magistrul Ursachi pe vremea cînd se credea pelican, şi care sună astfel: „Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic....”. În cazul receptării în timp a artei, sensul acestei poezii se schimbă. Motorul începe să funcţioneze în timp.
Purtînd amprenta unicităţii, lirica ursachiană nu are cum să devină mult timp prizoniera conului de umbră de esenţă urmuziană în care a intrat, chiar dacă legile lui Murphy şi-au lărgit între timp aria lor de acţiune, afectînd şi o parte din eternitate...