Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Michael Cunningham Pînă la căderea nopţii de ---

Michael Cunningham s-a născut în 1952 în oraşul Cincinnati, statul Ohio. Copilăria şi adolescenţa şi le petrece în Pasadena, California. Studiază literatura şi pictura la Stanford University, după care se înscrie la cursurile de creative writing de la Iowa. Publică mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu, precum „The Atlantic Monthly”, „Redbook”, „Esquire” sau „The Paris Review”. Romanul său O casă la capătul lumii (1990) se bucură de aprecierea criticii, care nu se va dovedi la fel de favorabilă şi în privinţa următoarei cărţi, Carne şi sînge (1995), saga unei familii greceşti. Romanul Orele (1998) cunoaşte însă un succes răsunător, fiind distins, un an mai tîrziu, cu Premiul Pulitzer şi PEN/Faulkner Award. În colecţia „Biblioteca Polirom” au mai apărut în traducere romanele Orele (trad. de Magda Teodorescu, 2003, 2011), O casă la capă tul lumii (trad. de Antoaneta Ralian, 2005) şi Zile exemplare (trad. de Rareş Moldovan, 2006).

*

Peter şi Rebecca Harris sînt un cuplu de vîrstă mijlocie, cu cariere de succes în domeniul artelor – ea este editor, el lucrează la o galerie –, un apartament luxos în Soho, o fiică plecată la colegiu în Boston, prieteni, o viaţă socială activă şi toate motivele materiale să fie fericiţi împreună. Există, desigur, şi mici insatisfacţii şi derapaje; Peter începe să conştientizeze tot mai mult pierderea tinereţii, iar relaţiile de cuplu şi-au pierdut destul de mult din ardoare. Totul se precipită însă atunci cînd soseşte în vizită fratele mai mic al Rebeccăi, Ethan, poreclit de familie Mizzy, „Greşeala”, un tînăr seducător, dar aflat într-un impas profund din cauza drogurilor. În prezenţa lui, parcă sub influenţa unor forţe obscure, Peter începe să-şi pună sub semnul întrebării clienţii artişti, operele acestora, propriile alegeri din carieră şi întreaga existenţă pe care şi-a construit-o cu atîta tenacitate.
Asemenea legendarului Orele, romanul Pînă la căderea nopţii ia în discuţie teme esenţiale: felul cum alegem să ne trăim vieţile, semnificaţia frumosului şi rolul pe care îl ocupă dragostea în existenţa umană.


Fratele ei

Familia Rebeccăi e, în felul ei, o ţară suverană. Peter a intrat în ea de parcă s-ar fi căsătorit cu obiceiurile şi legendele, cu istoria aparte a unei fete dintr-o naţiune mică, îndepărtată. Naţiunea familiei Taylor era solvabilă, dar nu bogată, devotată mîncărurilor şi meşteşugurilor regionale, laxă în privinţa orarelor şi a mersului trenurilor, ascunsă în văile unui lanţ muntos îndeajuns de ameninţător ca s-o protejeze de invadatori, imigranţi şi de majoritatea ideilor şi invenţiilor cărora nu le dăduse naştere ea însăşi. Mizzy era sfîntul ei protector rănit, a cărui icoană palidă, cu ochi sticloşi, e purtată an de an pe străzi pînă în piaţa centrală.
Înainte de Mizzy, însă... Exista, încă mai există, vechea şi marea casă cu frontoane, începînd să devină iremediabil igrasioasă după căldura şi umezeala acumulate în optzeci de veri în Richmond. Există Cyrus (profesor de lingvistică, un bărbat mărunt, plin de o încredere calmă, cu un cap ca al lui Cicero) şi Beverly (pediatră, dură şi ironică, sfidă tor de indiferentă la treburile casnice). Şi existau, există, trei surori minunate: Rosemary, Julianne şi Rebecca, despărţite de cinci ani. Rose era cea frumoasă, solemnă, nu neprietenoasă, dar nici disponibilă, fata pe care o aştepta mereu un băiat mai mare cu maşina. Julie era mai puţin izbitoare, dar mai abordabilă, fata de gaşcă, gălăgioasă şi amuzantă, campioană la gimnastică şi cu o sexualitate lipsită de sfială. Şi mai era Rebecca, născută celebră datorită surorilor mai mari, Rebecca, plăpîndă şi palidă, un spiriduş de fată, cea mai puţin frumoasă, dar cea mai deşteaptă; care avea acelaşi prieten retras şi cîntăreţ la chitară din clasa a opta; al cărei fel de a fi e ilustrat (pentru Peter) de fotografia din albumul de absolvire, în care ea, purtînd coroniţa de regină a balului şi ţinînd buchetul de trandafiri al reginei balului, stă rîzînd (cine ştie de ce, poate de absurditatea posturii în care se regăseşte), îmbrăcată întro rochiţă strălucitoare, flancată de fetele de pe locurile doi şi trei, prinţesele, care zîmbesc nemaipomenit înspre aparatul foto şi care sînt uşor apatice în frumuseţea lor, comune, descendente ale acelor voinice fete „de măritat” de care nu era foarte interesată Jane Austen.
Şi-apoi. Pe cînd Rebecca era gata de absolvirea liceului, cînd Julie era în anul doi la Barnard şi Rose se gîndea deja la divorţ, a sosit Greşeala.
Beverly îşi legase trompele uterine cu ani în urmă. Avea patruzeci şi cinci de ani, Cyrus trecuse de cincizeci. Beverly a zis: „Probabil că voia cu disperare să se nască”. O afirmaţie care a fost luată în serios. Era expertă în copii, era doctor de copii, şi fără poveşti romanţioase în privinţa lor.
Peter l-a cunoscut pe Mizzy cînd Rebecca l-a adus întîia oară la Richmond. Era agitat că avea să-i cunoască familia, stingherit de presupusa notă de necuviinţă – nu era cam ciudat ca un doctorand să fie prietenul unei studente din grupa de seminar la care preda, chiar dacă aşteptase pînă la sfîrşitul semestrului? Cyrus era profesor, putea Peter s-o creadă întru totul cînd îl asigura că tatăl n-avea nimic împotrivă?
– Taci acuma, i-a spus ea pe cînd avionul cobora. Nu-ţi mai face griji. Din clipa asta.
Avea siguranţa îmbătătoare a fetelor tinere, avea cadenţa accentului de Virginia. Nu-s mah face grij. Din clip-asta. De parcă ar fi fost o soră medicală din război.
A promis să încerce.
Apoi coborîseră din avion şi Julie, prietenoasă şi plină de viaţă ca o fată de cowboy, îi aştepta în faţa aeroportului în vechiul Volvo al familiei.
Şi apoi casa.
Fotografia pe care Rebecca i-o arătase lui Peter îl pregătise pentru grandoarea-i decrepită – încîlciturile de wisteria şi veranda adîncă, umbroasă –, dar nu pentru casa in situ, nu pentru minunile părăginite ale întregului cartier, cîte o încîntătoare casă veche şi respectabilă după alta, unele mai bine îngrijite decît altele, dar nici una vopsită de curînd sau restaurată – aparent nu era genul acela de cartier; probabil Richmond nu era genul acela de oraş.
– Dumnezeule, a spus Peter pe cînd se apropiau.
– Ce e?, a întrebat Julie.
– Să spunem doar că-i o viaţă minunată.
Julie i-a aruncat o privire iute Rebeccăi. Oh, deci e unul dintre băieţii ăia isteţi din cale-afară.
De fapt, nu dorise să sune cinic, nici măcar foarte inteligent. Departe de el gîndul. Doar că se îndrăgostea.
Pînă la sfîrşitul weekendului, pierduse şirul lucrurilor de care se îndrăgostise. Era biroul lui Cyrus – un birou! –, cu fotoliul extrem de confortabil cu spătar curb, în care parc-ai fi putut sta să citeşti la nesfîrşit. A fost încercarea aplaudată (deşi eşuată) a lui Beverly de a-l impresiona gătind o tartă (cunoscută apoi drept „blestemata plăcintă necomestibilă”). Erau fereastra de la etaj prin care fetele evadaseră noaptea, cele trei pisici arogante şi leneşe, rafturile pline de cărţi şi de vechi jocuri de societate şi de scoici din Florida şi de fotografii înrămate, părînd oarecum întîmplătoare, izul slab de levănţică şi mucegai şi fum de şemineu, leagănul de iută de pe verandă în care cineva lăsase un exemplar din Daniel Deronda umflat de ploaie.
Şi mai era Mizzy, care tocmai împlinea patru ani.
Nimănui nu-i plăcea cuvîntul „precoce”. Avea ceva sumbru. Însă Mizzy, la patru ani, învăţase singur să citească. Îşi amintea fiecare cuvinţel rostit în prezenţa sa şi putea după aceea să folosească mereu cuvîntul într-o propoziţie, adesea corect.
Era un băiat serios şi sceptic, pe care-l apucau cîteodată accese de rîs, deşi era imposibil de prevăzut ce avea să i se pară sau nu amuzant. Era frumuşel, frumuşel bine, cu o frunte înaltă şi palidă, ochi apoşi şi o gură precisă, delicată – se părea la vremea aceea că o să devină un prinţişor frumos sau, la fel de plauzibil, un Ludwig de Bavaria, cu o frunte arcuită şi brăzdată de vinişoare şi cu ochi prea plini de-o sensibilitate tremurătoare.
Şi (slavă Domnului) nutrea afecţiuni şi înclinaţii copilăreşti pe lîngă tendinţele mai ciudăţele. Iubea bomboanele Pop Rocks şi, cu o devoţiune neliniştitoare, culoarea albastru. Era fascinat de Abraham Lincoln, despre care în- ţelegea că fusese preşedinte, dar insista şi că avusese o forţă supraomenească, precum şi harul de-a face să apară copaci gata crescuţi din pămîntul sterp.
În noaptea aceea, în pat (familia Taylor, pare-se, pur şi simplu presupusese că dormeau împreună), Peter i-a spus Rebeccăi :
– E atît de incredibil de minunat.
– Ce?
– Totul. Fiecare persoană şi obiect.
– E doar familia mea nebună şi vechea noastră casă care pîrîie din toate încheieturile.
Credea asta. Nu făcea doar pe sfioasa.
El i-a zis:
– N-ai idee...
– Ce?
– Cît de normale sînt majoritatea familiilor.
– Crezi că familia mea e anormală?
– Nu. „Normal” nu-i cuvîntul potrivit. Prozaic. Standard.
– Eu cred că nimeni nu-i prozaic. Adică unii oameni sînt mai excentrici decît alţii.
Milwaukee, Rebecca. Ordine şi sobrietate şi o devoţiune faţă de curăţenie care pîrjoleşte sufletul. Oameni decenţi care se străduiesc să trăiască vieţi decente, n-ai de ce să-i urăşti, îşi fac treaba şi-şi păstrează proprietăţile şi-şi iubesc copiii (în mare parte din timp); pleacă în vacanţe cu familia şi-şi vizitează rudele şi-şi decorează casele de sărbători, colecţionează unele lucruri şi economisesc pentru altele; sînt oameni buni (cei mai mulţi dintre ei, în mare parte din timp), dar dacă ai fi fost în locul meu, dac-ai fi fost tînărul Pete Harris, ai fi simţit simplitatea asta erodîndu-ţi viaţa, depopulîndu-te, toate micile satisfacţii şi nici una mare, periculoasă; nici un eroism, nici un geniu, nici o tînjire teribilă după ceva pe care nu-l poţi, cel puţin în teorie, avea. Dac-ai fi fost tînărul Pete Harris, năpăstuit de pustule şi cu părul lins, te-ai fi simţit de parcă mereu erai gata să-ţi dai sufletul din cauza siguranţei vieţii tale, a cumpănirii ei nepăsătoare, acea iubire protestantă pentru tot ce e comun; certitudinea eternă a credinciosului că strălucitorul şi macabrul nu sînt doar ameninţătoare, ci şi – mai rău – neinteresante.
E de mirare că Matthew a şters-o de acolo la două zile după absolvirea liceului şi-a făcut sex cu jumătate dintre bărbaţii din New York?
Nu, nu face asta, e dăunător, e greşit, nu Milwaukee ţi-a ucis fratele.
Rebecca i-a spus:
– Dac-ai fi trăit aici, probabil n-ai mai fi fost atît de romantic în privinţa asta.
– Atunci vreau să fiu romantic în privinţa asta cît se poate. Mizzy mi-a spus povestea cu Abraham Lincoln, înainte de cină.
– Tuturor le spune povestea cu Abraham Lincoln.
– Pe care se pare c-a amestecat-o cu poveştile lui Superman şi Johnny Appleseed.
– Ştiu. Trebuie să inventeze mare parte din ea din mers. Sîntem singuri, iar mami e puţin, nu ştiu. Trecută. Îl iubeşte la nebunie. Dar de-abia i-a reuşit chestia maternă prima oară. Cînd eram mică, Rose şi Julie îmi citeau poveşti şi mă ajutau cu temele şi aşa mai departe.
– Julie nu mă place, aşa-i?
– Ce te face să spui asta?
– Nu ştiu. Am un sentiment, cred.
– E protectoare, atîta tot. Ceea ce-i amuzant. Ea e cea nebunatică.
– Ea e, ha?
– O, probabil că nu mai e chiar aşa. Dar în liceu...
– Era nebunatică.
– Aha.
– Cît de?
– Nu ştiu. Destul. Făcea sex cu tot felul de băieţi, atîta tot.
– Povesteşte-mi.
– Te excită?
– Puţin.
– Dar e vorba de soră-mea.
– Povesteşte-mi numai o singură chestie.
– Bărbaţii sînt nişte perverşi.
– Şi tu nu eşti.
– OK, Charlie, una singură.
– Charlie?
– Habar n-am de ce ţi-am zis aşa.
– Una singură, hai.
Ea s-a întins pe spate, lăsîndu-şi capul pe mîinile subţiri de băieţel. Erau în camera căreia familia Taylor îi zicea debaraua şi care era singura încăpere, cu excepţia dormitorului lui Cyrus şi Beverly, în care se găsea un pat dublu. Fusese odinioară cameră de oaspeţi, dar cum familia Taylor avea mai mare nevoie de tot soiul de nimicuri decît de oaspeţi, camera fusese destinată depozitării cu mult timp în urmă, fiind înţeles faptul că oaspetele ocazional putea oricînd fi găzduit în ea, cu scuze. În celălalt capăt al încăperii, lumina pală a lunii de Virginia ilumina parţial o maşină de cusut acoperită cu un cearşaf, trei perechi de schiuri, o stivă de cutii de carton inscripţionate „Crăciun” şi colecţia de obiecte care urmau a fi reparate cînd vreun membru al familiei avea să aibă timp: un birou nefiresc de roz căruia-i lipseau mînerele sertarelor, un maldăr de pături vechi, un Sf. Francisc de ipsos ciobit care ar fi trebuit să împodobească peluza, un peşte-spadă pe suport (ăsta de unde naiba mai apăruse şi oare de ce îl păstraseră?) şi, aşezat pe un raft, ca o lună stinsă, un glob pămîntesc care avea să lumineze de îndată ce îşi amintea cineva să cumpere becul special de care era nevoie. Erau multe altele, mult mai multe, aşteptînd ca o ceată de suflete în purgatoriu, în întunericul mai adînc de dincolo de raza şovăitoare din fereastră.
Unii – mulţi – ar fi găsit descurajantă această cameră, s-ar fi simţit de altfel vlăguiţi de întreaga casă a familiei Taylor şi de vieţile membrilor ei. Peter era fermecat. Iată-l între oameni prea ocupaţi (cu studenţi, pacienţi, cărţi) ca să menţină toate lucrurile în perfectă stare de funcţionare; care preferau să dea petreceri pe peluză şi seri de jocuri decît să cureţe mîzga de pe dale cu periuţa de dinţi (deşi mîzga familiei Taylor ar fi cerut neîndoios măcar o atenţie minoră). Iată opusul viu al copilăriei sale, toate nopţile acelea îngheţate, cu cina terminată la şase şi jumătate şi cu cel puţin încă patru ore rămase pînă cînd puteai să te duci rezonabil la culcare.
Iat-o pe Rebecca, întinsă alături. Rebecca, locuind în această casă la fel de firesc precum o sirenă locuieşte într-o corabie scufundată plină de comori.
– Bine, a zis ea. Să vedem... Într-o seară, cînd eram într-a zecea...
– Şi Julie într-a douăşpea.
– Da. Într-o seară ai noştri ieşiseră şi eu eram cu Joe...
– Prietenul tău.
– Aha. Ne certaserăm...
– Cu Joe făceai sex?
Ea a răspuns cu indignare jucată:
– Ne iubeam.
– Deci făceai.
– Da. Încă din vara de după clasa a noua.
– Ai discutat cu prietenele tale înainte să te culci cu el?
– Sigur c-am discutat. Vrei mai bine s-auzi povestea aia?
– Aă, nu. Înapoi la Julie.
– OK. Julie a crezut că are toată casa la dispoziţie. Habar n-am de ce mă certasem cu Joe, dar părea ceva mega-important, aşa că plecasem furioasă, credeam că ne despărţeam deadevă ratelea şi pe bune şi că la şaisprezece ani îmi irosisem deja cei mai buni ani din viaţă cu tîmpitul ăla. Şi-am intrat în casă şi imediat am auzit un zgomot.
– Ce fel de zgomot?
– Ca un fel de duduit. Venind din camera dinspre grădină. De parcă izbea cineva cu picioarele în podea.
– Serios?
– Nu eram idioată, ştiam cum sună sexul şi, dacă aş fi crezut că o auzeam pe Julie făcînd sex cu un băiat în camera dinspre grădină, aş fi lăsat-o în pace.
– Dar cineva izbea cu piciorul acolo.
– Nu-mi dădeam seama ce era. Nici nu ştiam că Julie era acasă. Cred că, dacă nu m-aş fi certat chiar înainte cu Joe, poate mi-ar fi fost frică. Dar eram atît de furioasă. M-am gîndit: bun, dacă eşti un nebun scăpat de la azil şi ai un topor şi stai la mine-n casă dînd din picior, habar n-ai cu cine te pui.
– Ai investigat.
– Am.
– Şi-ai găsit ?
– Pe Julie cu Beau Baxter, cu care ieşea, şi cu cel mai bun prieten al lui Beau, Tom Reeves.
– Ce făceau?
– Sex.
– Toţi trei?
– Mai bine zis, cei doi băieţi cu Julie.
– Detalii.
– Ţi-o atingi?
– Poate.
– Nu-i normal deloc.
– Şi de asta-i sexy.
– Mă simt de parcă aş trăda-o.
– Chestia asta mă face s-o iubesc pe Julie, dacă schimbă cu ceva lucrurile.
– Dacă te dai la soră-mea...
– Of, pentru numele lui Dumnezeu. Spune-mi odată ce-ai văzut cînd ai intrat în cameră.
– E greşit ce facem. – OK. Spune-mi ce era cu duduitul.
– Ha? A. Beau bătea cu piciorul în podea.
– De ce?
– Pur şi simplu.
– O, hai.
– OK. Pentru că i-o... trăgea. Pe la spate. Şi, nu ştiu, cred că îi venea să dea din picior cînd era excitat.
– Şi tipul ălălalt unde era?
– Ghici.
– Julie i-o sugea. Aşa-i?
– Nu mai zic nici un cuvînt.
– Ce-ai făcut?
– Am plecat.
– Vrei să inventezi o versiune în care ai rămas?
– Pentru nimic în lume.
– Te-a deranjat?
– Da.
– Pentru că ţi-ai văzut sora făcînd sex în grup.
– Nu doar de-aia.
– Dar de ce?
– Totul părea atît de... urît. Joe fusese măgar cu mine şi iat-o şi pe soră-mea deservindu-i pe idioţii ăia doi...
– Nu crezi că ei o deserveau?
– Am vorbit cu ea după aia.
– Şi?
– A zis că fusese ideea ei.
– Ai crezut-o?
– Am vrut. Era în ultimul an, ajunsese în finala naţională la gimnastică, se ducea la Barnard. Mi se părea cumva... eroică.
– Aşa, şi?
– Tot n-am crezut-o. Era cea mai competitivă fiinţă pe care am cunoscut- o. Şi, de fapt, mi-am dat seama cum trebuie să se fi întîmplat. Pînă şi prostul de Beau Baxter era în stare să înţeleagă că după cîteva pahare ea n-avea să refuze o provocare. Am ştiut că trebuia să creadă pe urmă că fusese ideea ei. Trebuia să-şi spună că ea deţinuse puterea. Ceea ce înrăutăţea oarecum lucrurile.
– Erai o fată de treabă.
– Nu eram.
– Erai mai de treabă decît Julie.
– Nu prea.
– Nu crezi?
– Am făcut sex cu Beau două zile mai tîrziu. Corectez: m-am futut cu Beau două zile mai tîrziu.
– Glumeşti.
– A venit să-mi vorbească la o petrecere, cică jenat, dar de fapt aşa de plin de sine.
– Şi tu...
– I-am spus să mă urmeze.
– Unde l-ai dus?
– În grădină. Eram într-o casă mare, unde dădeau multe petreceri, şi avea grădină.
– Şi...
– I-am spus să mă fută. Chiar acolo, pe iarba udă.
– Da’ de unde.
– Mă săturasem. De nesimţitul de prieten şi de tîrfuliţa de soră-mea, care credea că trebuie să cîştige orice concurs şi mă săturasem să fiu surioara inocentă care devenea isterică atunci cînd vedea pe cineva trăgîndu-şi-o în camera dinspre grădină. În noaptea aia încă mai credeam că mă despărţisem de prietenul meu pentru totdeauna, în plus mai băusem aproape o halbă de votcă ieftină şi voiam doar să călăresc scula prostului ăluia care o umilise pe soră-mea. Nu-mi plăcea de el, dar în clipa aia voiam să-l fut mai mult decît orice voisem vreodată.
– Tii.
– Îţi place, ai?
– Aă, şi apoi ce s-a întîmplat?
– S-a speriat. După cum bănuiam. A tot bălmăjit: A, hei, Rebecca, nu ştiu... Aşa că l-am împins cu ambele mîini pe piept şi i-am spus să se întindă.
– Şi s-a-ntins?
– Te cred. Nu văzuse niciodată puterea unei fete apucate.
– Mai departe.
– I-am tras pantalonii şi i-am ridicat tricoul. N-aveam nevoie să fie gol. M-am lăsat pe scula lui şi i-am arătat exact ce să facă pe clitoris cu vîrful degetului. Nu e clar dacă pînă în clipa aia ştiuse ce era ăla clitoris.
– Inventezi.
– Aşa e. Inventez.
– Nu.
– Poate.
– Pe bune şi serios?
– Îţi pasă?
– Sigur că da.
– E-o poveste sexy şi dacă-i adevărată, şi dacă nu, nu-i aşa?
– Cred că da. Da.
– Bărbaţii sînt nişte perverşi.
– Aşa e. Sîntem.
– Oricum, gata cu povestitul pe seara asta. Hai aici, Charlie.
– Ce-ai cu Charlie ăsta?
– Pe bune şi serios că nu ştiu. Hai aici odată.
– Unde?
– Aici. Chiar aici.
– Aici?
– Îhîm.

Traducere din limba engleza de Rareş Moldovan
(Roman în curs de apariţie la Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara