Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Mica sirenă de Cosmin Ciotloş

Din 1997, data debutului, şi până acum, Adela Greceanu şi-a respectat, cu consecvenţă ardelenească, deviza aparent ironică înscrisă pe coperta întâi. Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult... a devenit, dintr-o găselniţă cu nuanţe autoreferenţiale, un standard stilistic în toată regula. E vorba nu de adecvarea la conţinut sau de virtuţi mnemotehnice, ci de coborârea numelui în corp. Atenansele textuale pe care, adeseori, autorii le trec, în sensul cel mai propriu, la index, reintră în proprietatea manuscrisului. Cel mai flagrant e, pentru această carte, artificiul de a insera, rătăcit printre poemele în proză, cuprinsul. Nici titlul nu scapă, însă, mai uşor, devenind, chiar din primele pagini, un personaj ipotetic:

"Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult, ar putea fi o fiinţă dragă ce vine de multe ori la mine. Câte ceva din această fiinţă - culoarea părului la amiază, umbra şi lumina ochilor, linia severă a buzelor prefăcându-se supărate - mă cheamă cu gândul la alte fiinţe-surori care se cheamă: una, Culoarea părului la amiază, alta, Umbra şi Lumina ochilor...şi care aşteaptă să vii tu însăţi să le redai mersul şi încrederea în viaţă. Dorinţa cea mai mare a acestor fiinţe mici este să fie chiar lucrurile cărora ele le sunt doar nume, să înceapă înainte să se termine culoarea şi umbra, lumina şi mersul tău. Deocamdată ele aşteaptă răbdătoare să te alături lor, să te facă regină, să te am în preajmă - titlul poemelor mele surori."

Aproape în întregime, şi oricum mai mult decât în cele două cărţi intermediare (Domnişoara Cvasi şi Înţelegerea drept în inimă), acest pasaj de fină intuiţie se confirmă în recenta Mireasă cu şosete roşii. Sintagma se scufundă, complet, în structura cărţii. Personajele Adelei Greceanu sunt, nu doar - în ontologia noastră - nişte fiinţe de hârtie, dar chiar - în universul lor de celuloză - nişte creaturi cu anatomie, la urma urmelor, gramaticală. Încrengătura genealogică, la fel ca şi aceea sintactică, se complică acum, în locul echidistantelor surori de cuvinte făcându-şi apariţia un comando de rubedenii feminine. Naşa Lena, verişoara Pulheria, mătuşa Zizi şi tanti Sofica împletesc de zor, o noapte întreagă, părul viitoarei mirese. Ca în proza poematică a lui Gellu Naum sau ca în fantasmele macabre ale lui Cristian Popescu, una dintre aceste femei e deja moartă. Şi tot ca acolo, se preface foarte bine că n-ar fi. Alta, mai tânără decât celelalte, pare atinsă de un ramolisment precoce. Alta, intelectuală de formaţie tehnică, îşi etalează, în ritmuri lente, inventarul de neologisme. În sfârşit, ultima din membrele improvizatei suite nupţiale, are - şi nu întâmplător - un tic verbal de toată frumuseţea: "Ei seamănă cu dumneata normal! sare naşa Lena. E deşteaptă, ce-i drept şi dumneata eşti deşteaptă, da' ea-i deşteaptă altfel normal. Şi nu te supăra, da' ea-i frumoasă: păi uită-te la ea, ce ten, ce ochi, ce gură! Doamne, o iubesc mai mult decât dac-ar fi fost copila mea! Din suflet mă bucur normal că se mărită. Că io cred că băiatu' ăla-i de treabă şi o s-o iubească. Zi, don'şoara Sofica, mă scuzi normal că te-am întrerupt!" (pag. 74)

În mijlocul unui atare conglomerat pentru care firescul e o chestiune de discurs, nu de conduită, mireasa e îndemnată, la răstimpuri, să-şi spună povestea. Acesta e talentul ei - proclamă hotărât întregul cor - şi trebuie, în consecinţă, să şi-l exercite neîntrerupt. Numai că, dacă e să fim sinceri, vorbele miresei sunt, narativ, intraductibile. Iubirile ei, una câte una ratate, sunt, de fapt, metafore ale iubirii. Bărbaţii care i-au ieşit în cale sunt, atât cât permite limbajul, fantomatici. Aducându-şi aminte de ei, dar neputându-i localiza după uzanţele specifice relatării, evanescenta îndrăgostită li se adresează.

Portretul se transformă, din obiectivare, în act empatic: "Întotdeauna când am să văd o Dacie galbenă, am să tresar şi am să mă uit imediat la număr. Pentru că, deşi am mers de-atâtea ori cu maşina ta, dragul meu, nu ştiu ce nuanţă de galben are, nu ştiu ce culoare au banchetele ei, ştiu doar cum o cheamă şi ştiu că nu mai poate fi văzută. Odată m-am pomenit la un fel de spectacol. Unde erai tu, dragul meu, pe scenă, cu cel mai recent copil al tău în braţe. În loc de saxofon ş?ţ Între timp, tu ai mulţi copii şi eşti tot mai mândru de pipiul lor sănătos. Sunt un soldat care s-a întors de pe câmpul de luptă. Şi tu eşti mama soldatului, dragul meu, dar eşti şi mama câmpului de luptă. Uneori îmi reuşeşte: sunt însăşi bătălia. Şi atunci, când sunt una cu ea, bătălia e ceva minunat, e absolutul. Nu pot ţine pasul cu el prea mult şi absolutul ăsta se face la loc bătălie, dragul meu." (pag. 60)

Cum se produce, însă, amintita imersiune a titlului în carte ? Prin exces de ambiguizare. Vulgarizând, putem spune că, oricâte detalii se plimbă prin pagini, despre delicatele şosete ale miresei, nu se suflă, în toată cartea, o vorbă. Nici în prima parte (pe care o consider nu atât prea poetică, cât prea întinsă), nici în a doua, a cărei directeţe stilistică e încărcată de promisiuni. Chiar roşii fiind, ele sunt, ca referinţă propriu-zisă, cumva cusute cu aţă albă. Misterul care le înconjoară are, de la început până la sfârşit, o consistenţă exclusiv stilistică. Speculaţia şi ancheta se dovedesc, deopotrivă, inoperante, căci adevăratul posesor al acestui element de garderobă nu e tânăra aflată în pragul mariajului mistic, ci cartea în a cărei lume i se permite, strălucitor, să existe obiectual.

Imprecisul alternează, în măsuri egale, cu explicitul. Iar rafinamentul stilistic - cu tehnicile montajului. Din această perspectivă structurală, vădit emancipată de restricţiile unei formule de încadrare în suprarealism, Mireasa cu şosete roşii constituie un omolog în proză al cinematograficului Cetăţean Kane. Altminteri, nu s-ar putea înţelege de ce, la capătul unui poem dramatizat pe cinci voci, Adela Greceanu converteşte, printr-o tăietură lipsită de ezitări, textul acesta alunecos într-un mult mai stabil roman confesiv.

Sunt, în acest volum secţionat la jumătate, două lumi lingvistice, integral congruente ca mesaj, dar imposibil de suprapus ca tonalitate. Cea dintâi, desăvârşit proteică, inteligibilă doar sensibilităţii grupului de mătuşi, cea de-a doua, desăvârşit circulară, limpede pentru raţiunea afectată tipică etapelor de noviciat. Astfel se încheie, în trepte, dialogul: "Cu toţii îl iubim, dar vă întreb: ce va face el cu dragostea noastră? Deşi ştiam că e mort de-a binelea şi că nu-i nimic de făcut, o vreme l-am spălat pe cap, i-am gătit şi i-am cârpit hainele. Tichia mielului, tichia mortului: totuna. Cârdăşia perfectă. Şi eu cum să cântăresc un miel şi un mort? Poate dacă iau acum un caiet gol, îl deschid şi scriu aşa:"

Şi astfel începe pagina următoare, pusă, cu intenţie, pe hârtie chiar de cea care, nu demult trecea drept o destul de afazică mireasă: "Între pardoseală şi uşă e o crăpătură de câţiva centimetri. Am scos de la naftalină perna lunguiaţă portocalie, făcută special pentru pragul din fostul apartament unde am locuit, şi am fixat-o în unghiul drept dintre pardoseala din hol acoperită cu linoleum şi uşă. Perna e doar o idee mai lungă decât ar trebui. Abia apoi am aprins lumina. Nu sunt acasă. Astăzi au sunat de vreo cinci ori la sonerie. Habar n-am ce vor şi nici nu mă interesează. Dacă sună în timp ce vorbesc la telefon, mă închid într-o cameră şi vorbesc cât mai puţin şi ceva mai încet, dar în aşa fel încât cel de la telefon să nu bage de seamă." (pag. 115)

În măsura în care trimite, prin referinţe discrete, la volumele unor Gellu Naum, Cristian Popescu, Iustin Panţa sau - de ce nu? - Adela Greceanu, prima parte a Miresei cu şosete roşii e un argument furtiv care vine în sprijinul dozei de inefabil prezente, dintotdeauna, în poezie. Pe care adaosurile redacţionale, comentariul marginal, povestirea secvenţială, deconspirările comparatiste, tematizările chirurgicale - laolaltă - o elimină prin simpla lor prezenţă. O mostră de asemenea deturnare ne oferă partea secundă, în care nu mai rămâne decât, decantat, ceea ce nu fusese, până acolo, edificat. Iubirile personajului, aflate la limita de sus a revelaţiei mistice, se transformă, cotidian, în relaţii, în vreme ce levitaţia elegantă aplicată atât de tandru capătă, deodată, trăsături mai degrabă mizantropice.

Ciudat e că, astfel încărcată emoţional, abia secvenţa aceasta, transcrisă - cum se spune - jurnalistic, lasă, în cazul Adelei Greceanu, impresia unui exerciţiu de stil. Poate şi pentru că ei îi revine rolul de a da sentinţa întregii demonstraţii. Nu ştiu dacă mireasa cu şosete roşii e, cu adevărat, o femeie care-şi trăieşte intens singurătatea. Mai degrabă e o lume care-şi pune la bătaie, cu un curaj admirabil, pluralitatea. Iar prin aceasta, undeva dincolo de roman şi de poem, cochetează în felul ei, prin ascuţime, cu eseistica.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara