Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Mica Odisee de Simona Vasilache


În vara lui 1923, cu câteva luni înainte să-si ia viaţa, demonstrativ si absurd, Urmuz publică, în Cugetul românesc (foaia debutului său târziu, oarecum întâmplător, iscat de Ar-ghezi cu numai un an înainte) o operă completă de întinderea unui fragment. După furtună, Odisee în vreo douăzeci de rânduri.

Fireşte că nici rezumatul, nici analiza nu i se potrivesc, ca procedee, acestei întâlniri, à la Lautréamont, între concizie şi risipă. Una o atinge în litera, cealaltă în spiritul ei. N-aş risca să spun că Urmuz face, în După furtună, un exerciţiu de con-creştere a vârstelor limbii şi literaturii. Departe de el contorsiunile din Ulise (apărut, de altfel, în 1922...). Însă o anumită mezalianţă de eroism cu găinărie se poate găsi în această poveste, la urma urmei, de întemeiere.

Un erou fără nume ajunge, după un extaz romantic în faţa nopţii şi-a potopului, într-un decor de roman noir, lângă cripta unei mănăstiri. Aici i se iveşte, ca semn al vreunei iertări, nu un porumbel, ci o orătanie, o găină cu veleităţi de secretară. Bântuit, apoi, de modernul spirit de chiverniseală, se retrage într-un copac, la adăpost de şicanele Fiscului. Care nici ele nu ţin la nesfârşit, ocupând doar un cadru dintr-o înşiruire aproape cinematografică de întâmplări fără noimă, dar cu tipare cunoscute, ilustrând foarte bine fie mecanismul visului, deraiere cu priză, cât de vagă, la experienţă, fie pe-acela al delirului, asociere haotică de structuri învăţate. Materia acestui răspăr literar vine, deci, de niciunde altundeva decât din literatură. Dau un singur exemplu: insul, sătul de viaţa de stâlpnic, se dă jos din copac „intonând cântecul libertăţii" şi pleacă vârând găina sub gheroc. Fireşte, cuvântul acesta din urmă îi va fi fost bine cunoscut lui Demetrescu-Buzău, om al tribunalelor şi al ţinutelor îngrijite, de nu pedante. Moştenirea literară a cuvântului, atât cât îmi e cunoscută, îl încarcă, însă, de alte nuanţe. Gheroc poartă Toma Nour şi haina, nepotrivită cu firea, e semnul ordinii luate în derâdere. La fel e îmbrăcat, în stigmatul lălâu al autorităţii care l-a împins în greşeală, Mitu Boierul, din Păcat.

Gherocul e o responsabilitate declinată, în marginea tragediei. Aşa cum şi-o declină Urmuz însuşi, nu mai puţin decât rătăcitorul lui, care-şi ia, în fine, drumul către casă. „Se crede că ar fi apucat drumul spre oraşul său natal unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărât ca împreună cu dânsa să întemeieze un cămin şi să devină folositor semenilor săi, învăţându-i arta moşitului." Sigur, dacă am suspecta, citind, o minimă logică a construcţiei, dânsaar trebui să fie găina înainte pomenită, cu care ciudatul evadează din lumea în care şi-a trăit povestea scurtă şi agitată. Nimic, însă, nu ne îndreptăţeşte la o asemenea presupunere. Poate fi, la fel de bine, vorba despre o căsătorie îndelung amânată, cu vreo Penelopă de provincie, făptuită, într-un sfârşit, în cel mai pur stil burghez.

Aşadar, o istorie mai degrabă banală, în care un om al aventurii pentru nimic devine un soldat al binelui comun îşi capătă interesul, inclusiv literar, prin deformarea ei până la încălecarea părţilor. Cadre care ar putea fi luate la douăzeci de ani distanţă - durata clasică, după care orice epilog dezamăgeşte - sunt forţate să intre într-un colaj pripit, dezordonat, mişcat exact în punctul în care începe să se lege. Orice tentativă de formare a sensului e dinamitată fără explicaţii, lăsând loc de nenumărate asociaţii speculative. E, la Urmuz, o reţetă de literatură şi de viaţă. Poţi să accepţi, pur şi simplu, această secvenţă bizară care se va aşeza de la sine („Toată claritatea lumii absoarbe viaţa noastră" spunea, deloc gratuit, Blecher), sau poţi să-i cauţi, sfidat de inepţia ei, totuşi, familiară, cauze şi efecte.

Simple furtuni hermeneutice pornite pe un mesaj care s-a aflat, din pornire, după ele. Făcându-le, prin urmare, nu doar cu totul inutile, ci de-a binelea ridicole.