Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Carnet:
Mic tratat de paradoxe de Val Gheorghiu



Mic tratat de paradoxe

Alain de Botton (ultimul val francez al prozei): "E reconfortant să-mi înec alienarea într-un mediu cu totul şi cu totul alienat. E ca şi cum l-ai citi pe Schopenhauer cînd eşti deprimat. Schopenhauer însuşi, întrebat de paznicul grădinii zoologice din Dresda cine este, întrebatul îi răspunde: "Bătrîne, dacă ai putea dumneata să-mi spui cine sînt, ţi-aş rămîne foarte recunoscător".

Oscar Wilde: "... în Londra nu exista ceaţă înainte de a fi pictată de Whistler" (Ei, ce spui Pavel?!)

Jung: "A fi normal e ţelul ideal al celor neîmpliniţi".

Din cînd în cînd, în faţa mozaicului triumfalist de pe fostul sediu al fostei ştăbăriţe Ghiţulică poate fi văzut un personaj cam trecut, căzut în extazul admiraţiei. E chiar autorul care-a şters-o imediat, după terminarea capodoperei, în Occidentul putred. Neputîndu-şi, iată, ostoi nostalgia după momentul de vîrf al creaţiei sale. De unde costisitoarea navetă.

Relatarea lui M.: Sun la uşa ei. îmi deschide. E goală. Cu mobilul la ureche. Stupoare: în locul sînilor ei micuţi, acum sîni enormi. Silicon. Se scuză, reintră în baie şi-o aud - iar stupoare - dialogînd într-o engleză de-o fluenţă pe care nu i-o bănuiam. Mă retrag în vîrfuri şi trag uşa după mine. Ei, ce spui?

Dialog perpetuu - despre sensul existenţei - între sibilicul parleur Andoni şi încifratul pictor Ambrozie. Andoni, de la andivă?, ciocolata de grădină? Ambrozie, de la hrana aromată a zeilor? urmuz total. O, tempora, o Moriţ!


Mozaic lejer

Mozaicul de la Ravena (550) înseamnă - din unghi strict pictural - un pas înapoi faţă de imagistica de la Herculane şi Pompei. Care, de altfel, l-a premers. Dacă schematismul ravenian avea să hrănească - două milenii - iconografia de cult creştin, în schimb, schemele compoziţionale pompeiene, cu certe înrîuriri eline - au fost şansa modernităţii europene. Pînă recent, cînd hipermodernismul devastator avea să-i curme continuitatea. Dacă schema rigidă a Ravenei a avut şansa continuităţii pînă în zilele noastre, cea herculană a cedat ultimelor valuri ale modei, constituind însă fondul de aur al picturii europene. Atît de rîvnită, azi, de globtrotterii lumii.

Aceeaşi dură juxtapunere mozaicată se consumă acum, cînd valorile modernităţii armonice sînt agresate de soluţiile ultimei ore. Neanulînd însă înţelepciunea noastră întru senină judecată. Cu aceeaşi amuzată pacienţă intru în expoziţia unui impacient istalaţionist, dar şi în cea a unui întîrziat postimpresionist. Mă simt bine. Nu vă simţiţi bine?

Ce mozaic iritant e momentul confruntărilor politice! Apropierea scrutinelor exacerbează dizgraţios mozaicul. Pînă la a-l face indigest. în mojarul momentului sînt băgate, total nefarmaceutic, mari cantităţi de populism, vulgaritate, interese. Livrate de personaje, dacă nu de-a dreptul rudimentare, atunci rafinate în ale frazeologiei. De constatat că amîndouă găsesc - diferit - priză la mulţime. Intrarea într-o sală de expoziţie ar fi sanitar benefică. Eşti naiv! mi-ar reteza-o scepticul de serviciu.

Pe mozaicul descălecatului voievodal din Piaţa Unirii, cu Ursachi şi Andoni, puneam note trăpaşelor ce traversau, în buiestru, perimetrul. Cîtă ireverenţă, nu?

Îmi intră în atelier şi, fără să mă prevină, începe să recite. Nu din Rilke. Din cine? Recită patetic şi-ncep să-l bănuiesc pe autor. Evedent, cel intrat. După care îmi întinde nou-i volum numit, franş, "Don Cucoş, cavalerul Sans Reproche". Din care şi recitase. Ochiu-mi rămîne deocamdată pe coperta ultimă, pe care, "ca să se ştie", stă avertizarea melcului Ilie: "Anul - mai mult de o mie, şi încă o mie/ Luna - cine-o mai ştie?/ Ziua - care s-o nimeri să fie/ Acelaşi melc şi acelaşi al dumneavoastră Ilie". Măi, măi!

Val Gheorghiu