Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Mâhniri de tânăr colportor de Mircea Mihăieş


Articolul meu de acum câteva săptămâni, "Doar "o răfuială între bandiţi"?" ("România literară", nr. 17, p. 2) mi-a atras replica plină de indignare a domnului Andrei Ursu. Sub titlul "Calomnii" (aceeaşi revistă, nr. 20, p. 11), fiul lui Gheorghe (Babu) Ursu mă defineşte drept "colportorul unor incredibile, îngrozitoare calomnii lansate în mod iresponsabil (sau cu bună ştiinţă, şi atunci e mult mai grav) de un anume domn Cristian Bădiliţă". Cum activitatea mea de până atunci ("un critic pe care îl stimam") nu prea rima cu noua ipostază, mi se acorda, totuşi, circumstanţa blândei iresponsabilităţi: am "colportat" "probabil fără voie".
Fac această precizare deoarece observ că între felul meu şi felul d-lui Andrei Ursu de a evalua situaţia există câteva nepotriviri. Precizez de la bun început că în articolul cu pricina nu "colportam" nimic. ("Colportorul" e definit în DEX drept "Cel care răspândeşte ştiri, zvonuri etc. false"). Or, eu citam, cu ghilimelele de rigoare, un fragment din cartea unui tânăr intelectual român de valoare (deci: nu "un anume domn Cristian Bădiliţă"), apărută la o editură prestigioasă ("Polirom" din Iaşi). Executam, aşadar, un act absolut obişnuit în activitatea de presă, academică etc.
în al doilea rând, nu sunt de acord cu manevra subtilă de a mi se atribui afirmaţii pe care nu le-am făcut niciodată. Iată un fragment din replica d-lui Andrei Ursu: "Stimate dle Mihăieş, dacă aţi fi procedat la cea mai elementară verificare (absolut obligatorie atunci când este vorba de reproducerea unor acuzaţii de o asemenea gravitate) v-aţi fi dat imediat seama că Gheorghe Ursu nici n-ar fi avut cum să fie "unul dintre cei mai cumpliţi tartori comunişti ai Galaţiului"". Aşa cum este montat în frază, dl. Ursu lasă impresia că citatul cu pricina mi-ar aparţie, sau că, în orice caz, eu aş fi totalmente solidar cu el.
în fine, în al treilea rând, mă întreb şi eu ce capacitate "de verificare" a biografiei unui om despre care, de fapt, nu se ştiu foarte multe lucruri, are un simplu jurnalist? Numele lui Gheorghe Ursu nu figurează în dicţionare sau enciclopedii, iar articolele, studiile şi cartea care-i sînt dedicate se centrează îndeobşte pe ultimii ani ai vieţii sale. Pentru a-l linişti, totuşi, pe dl. Andrei Ursu (dar nu sunt sigur că acest lucru îi va face plăcere) ţin să-l informez că am fãcut investigaţiile ce-mi stăteau la îndemână. I-am întrebat pe câţiva prieteni din sfera "Grupului pentru Dialog Social" dacă ştiu ceva în legătură cu tinereţea lui Babu Ursu. Nu mică mi-a fost uimirea să aflu că doi dintre ei deţineau informaţii despre activitatea lui de comunist! Ei au vorbit, însă, de "un convertit sincer", de un om care s-a "lăsat pradă mirajului". Ce-i drept, partea privitoare la "marele securist" le era necunoscută. Iată la ce concluzii poate duce, chiar în rândul suporterilor lui Babu Ursu, nediscutarea tranşantă a unor aspecte din biografia sa!
în aceste condiţii, am considerat absolut necesar să provoc, în măsura în care era posibil, o reacţie a celor ce-i cunosc cu adevărat biografia. Pentru simplul motiv că discuţiile oricum au loc (deocamdată, în şoaptă) şi pentru că există şansa ca ele să prevaleze, la un moment dat, asupra demersului apărătorilor lui Babu. într-o societate bolnavă de non-comunicare, cum e societatea românească, găsesc mult mai potrivit să punem argumentele pe masă şi să le disecăm cu calm, pentru a alege binele de rău, decât să ne prefacem că problema e fără importanţă. Tergiversarea inadmisibilă a procesului asasinilor ar fi putut fi explicată la un moment dat (cine ştie?) exact prin argumentele care circulă deocamdată în subterană. Şi anume, ca totul să nu fi fost decât răfuiala între membrii aceleiaşi "bande".
Nu am decât să regret că demersul meu a fost înţeles nu doar în mod eronat, ci la antipodul intenţiilor sale. Cred că însuşi semnul de întrebare din titlu ar fi trebuit să mă plaseze foarte limpede în raport cu foarte gravele acuzaţii din cartea dlui Bădiliţă. Nu există absolut nici un rând al meu din care să nu răzbată îndoiala, dezacordul, repulsia faţă de un procedeu (aici sunt de acord cu dl. Andrei Ursu) ce face parte din "strategia diversionistă a securiştilor de ieri şi de azi". Psihologic, îmi explic reacţia fiului: în mintea domniei sale nu exista nici o raţiune să mă refer la rândurile incriminatorii dacă n-aş fi fost de acord cu ele! Ei bine, le-am citat tocmai pentru că enormităţile susţinute de dl. Barbăneagră (şi făcute public cu inadmisibilă uşurinţă de dl. Bădiliţă, după cum, spre onoarea sa, acesta o recunoaştea în numărul anterior al "României literare") sunt mult mai periculoase dacă rămân nesancţionate. Abia ignorarea lor poate duce (şi duce cu siguranţă!) la crearea unei realităţi paralele, mult mai puternică decât realitatea propriu-zisă.
Ar fi fost suficientă o lectură calmă pentru ca dl. Andrei Ursu să mă plaseze în alt loc decât printre colportori. Articolul meu începea ca o diatribă la adresa regimului Constantinescu, pe care-l văd vinovat pentru obstrucţionarea actului de justiţie în "Cazul Ursu", şi se încheia cu somarea d-lui Paul Barbăneagră de a aduce probe acuzaţiilor de-o gravitate excepţională. Cred că o serie de cuvinte şi propoziţii simple precum: "aceste stupefiante rânduri", "vă imaginaţi stupoarea cu care am citit rândurile de mai sus" vorbesc de la sine despre poziţia pe care m-am situat mereu faţă de tragedia lui Gheorghe Ursu şi pe care mă situez în continuare. Tocmai pentru că vedeam cu ochiul liber aţa albă a discursului diversionist nu m-am sfiit s-o aduc la lumină.
Pentru mine, nu e nici o noutate că dl. Paul Barbăneagră e capabil de astfel de deturnări ale realităţii. Am asistat eu însumi la o conferinţă a sa de-acum câţiva ani, în "Aula Magna" a Universităţii din Timişoara, în care se recunoşteau tezele atât de dragi celor care ne-ar dori înjugaţi pe vecie ideologiilor Răsăritului. Ura cu care vorbea despre "cultura Coca-Cola", "californizare", "imoralismul Occidentului" şi alte bazaconii m-au determinat, de altfel, să părăsesc amfiteatrul mult înainte ca dl. Barbăneagră să fi atins apogeul elucubraţiilor sale de extremă dreaptă. Iată, însă, că domnia sa continuă - de la Paris! -, să plângă de mila ţărişoarei, inventând fapte infame şi crime la fel de credibile ca şi teoriile sale despre "sacru".
Cred, chiar şi acum, când fragmentele din jurnalul lui Cristian Bădiliţă au fost renegate de către însuşi autorul lor, că am făcut bine citându-le. A ignora o realitate nu înseamnă că aceasta nu există. Or, din păcate, rândurile d-lui Bădiliţă există! E de preferat să le dăm o replică acum, decât să le lăsăm să treacă netulburate, riscând să devină adevărurile indubitabile de mâine. Chiar dacă ele au provocat o firească suferinţă celor apropiaţi lui Gheorghe Ursu, iată că în cele din urmă ne aflăm cu un pas mai aproape de adevăr. Precizările binevenite ale d-lui Andrei Ursu, retractarea fără urmă de fariseism a d-lui Bădiliţă au făcut mult mai repede decât se credea lumină acolo unde părea să se instaureze o pătură densă de ceaţă.
Cu titlu personal, aş aştepta, desigur, reacţia d-lui Barbăneagră. Fireşte, dacă astfel de mărunte lucruri nu-i vor părea acestui însetat de verdele sacrului mult prea profane pentru înaltele sale preocupări spirituale!