Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Metamorfozele literaturii de Gheorghe Grigurcu




Recitind paginile lui Nicolae Manolescu, din anii ^60-^80, reeditate, într-o nouă formulă de organizare, de către Mircea Mihăies, sub titlul Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ne izbeste din capul locului scepticismul criticului fată de diacronie. Istoria literară, în sensul său traditional, nu-l atrage. Nu-i acordă suficient credit, afirmînd ab initio, că "prezenta istorică a poeziei m-a interesat cu mult mai putin decît istoria ei interioară". Conceptul de "istorie interioară" e, fireste, mult mai liber, trimitîndu-ne nu doar la "destinul (său) esential", ci si la putinta stabilirii unor relatii supraistorice, de substantă, a unei retele de ecouri în timp, ce rezonează în "pădurea de simboluri", a cărei luxuriantă, de domeniul fictiunii, se sustrage strictei cronologii. Deci la planul sincronic, conditionat prin imanenta creatiei, prin ceea ce am putea aproxima drept "absolutul" ei. Paradoxal, un atare unghi de vedere împrospătează istoria însăsi, gratie intuitiei unor structuri noi în materia sa translucidă, care tin de o succesiune laxă, materie în acelasi timp reală si fantastă, adică pliată pe însusi specificul creatiei în capricioasa-i evolutie. Evident, nu totdeauna indiscutabile, observatiile lui N. Manolescu posedă acea fină inervatie a intelectului, care, aducînd idei sau nuante noi, problematizează, în chip fecund, chestiunile abordate. Desi nu e lipsită de metafore, scriitura criticului se impune mai cu seamă printr-o vibratie a ideii, ca o coardă întinsă de vioară, din care arcusul stilistic face să izvorască muzica. Ce e, de pildă, simbolismul? Un început sau un sfîrsit de ciclu? Si una si alta: "Simbolismul e nu doar un început, ci si un sfîrsit. Refuzînd retorica, didacticul, anecdoticul, poetul simbolist încearcă să întemeieze poezia nu pe ce exprimă, nici pe functia ei, ci pe ea însăsi, ca mic univers într-un raport de paralelism cu universul real, coerent si autonom prin ritmul interior de care se lasă condus.(...) Pentru prima oară există ideea unei poezii în sine: activitatea poetului încetează a mai avea ratiune practică, socială. Poetul se crede un ales, exercitînd nu o meserie utilă ăcetătiiă, oamenilor, ci un oficiu misterios, un ritual, în care, cum spune Hugo von Hofmannsthal, ăfiintele, lucrurile, visele fac unaă, un ăidealism magică". Ce înseamnă practic aceasta? Pe de o parte că, rupîndu-se de "universul real", creatia simbolistă prefatează formulele modernismului, "fie de domeniul magiei, fie de domeniul jocului", iar pe de alta că ea face posibilă o "istorie" a poeziei în cunostintă de sine, ca act autarhic, desprins de contextul cultural sau social: "Poezia modernă este, în continuarea simbolismului, o poezie care a luat cunostintă de sine si se face pe sine. Înainte de simbolism nu există o istorie a poeziei, pentru că poezia nu are constiintă de sine si se găseste confundată în miscarea generală a literaturii. Istoria reală a poeziei este totdeauna istoria constiintei ei". Istoria nu "dispare", ci se adaptează obiectului său, printr-o infuzie de inefabil. Paralel cu o "poezie pură", am putea vorbi de o "istorie pură" (mallarméană!), circumscrisă strict constiintei poetice: "Poezia îsi naste, (...) treptat, constiinta, spre a se lăsa apoi absorbită de ea. Poezia are la început un obiect, altul decît ea însăsi: exprimă ceva, o emotie, o idee, o spiritualitate. Ea sfîrseste prin a se exprima pe sine, devenindu-si propriul obiect, se hrăneste din sine însăsi ca Nstratin Hogea al lui Barbu". Dintr-o asemenea perspectivă, decurg si o sumă de consideratii înnoite asupra unor autori pusi în relatie cu termenii "metamorfozei" în cauză."Ruptura de real" devine astfel un criteriu dramatic, apt a identifica, în intensitatea uneia din variantele sale, pe un mare poet precum Bacovia. Acesta ar fi "o fantomă născută din lumea pe care a creat-o, prelungind-o, căci are aceeasi substantă cu ea. Avem impresia că poetul face a doua oară teribila lui experientă; ceea ce ascultăm nu este spovedania unui om viu, tînguirea sau hohotul lui, este prezenta unui strigoi care cutreieră nelinistit o lume posedată cîndva, acum străină". Iar semnificatia lui Minulescu sporeste prin coeficientul de "constiintă de sine" a poeziei pe care o întrupează, înteleasă ca o autonomie, deci ca o "poezie a poeziei": "Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în afectare si grandilocventă, în bufoneria pură. Ea este cel dintîi exemplu limpede de poezie a poeziei în literatura română (e confirmată astfel imaginea "primului clopotar", propusă de B. Fundoianu, într-o dedicatie la Privelisti - n.n.). Valoarea vine nu din sinceritatea limbajului, ci din disproportia pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus si felul în care spune. La drept vorbind, Minulescu nu spune nimic (sub acest raport, emotiile lui sînt de o banalitate desăvîrsită); si atunci se preface că spune. Indiferent de temă - totul este simulat: iubirea, tristetea, nostalgia metafizică. Poetul este un simulant, dar unul plin de talent, în stare să joace orice rol, inclusiv pe al său propriu". Simularea, disimularea, afectarea devin astfel un "continut", absente convertite într-o prezentă estetică. Contrazicîndu-l pe autorul Romantelor pentru mai tîrziu, am putea afirma că el este tocmai ceea ce "pare a fi"...
Cel putin tot atît de interesantă ni se relevă discutia asupra traditionalismului. Acesta, consideră Nicolae Manolescu, nu este opus modernismului, conform unei scheme didactice, ci o formă insolită a modernismului însusi. Notiunile sînt relative, o dovadă constituind-o, bunăoară, faptul, că, în Istoria lui G. Călinescu, Aron Cotrus si G. Bărgăuanu apar trecuti la capitolul modernistilor, în vreme ce B. Fundoianu si Ilarie Voronca sînt înregistrati la traditionalisti. Într-adevăr, o surpriză, dar una cu explicatie: "Traditionalismul nu e convertirea sămănătorismului: traditionalismul e un stil, o formulă inventată de poeti moderni, iesiti adesea din scoala simbolismului. El reprezintă, înlăuntrul poeziei moderne, una din tendintele acesteia, tendinta de autoconservare ce se opune evolutiei prea rapide, în alte directii, a poeziei moderne: întocmai ca organismele vii, poezia se apără producînd un anumit fel de celule, asa încît traditionalismul este mai degrabă un program decît o sensibilitate reală: sensibilitatea este una singură, poezia însăsi nu este altfel decît modernă". Fiind un "program", un "stil" în cadrele modernismului, traditionalismul nu-i cuprinde, după părerea lui N. Manolescu, pe barzii "sufleteste tărani", trăind sentimentul dezrădăcinării si pe cel al exilului în mediul urban, precum St.O. Iosif si Octavian Goga, care "nu devin vreodată orăseni, indiferent de pozitia lor socială". În schimb, un traditionalist avant la lettre ar fi predecesorul lor, G. Cosbuc, care se referă la sat nu ca la un dat originar, ci ca la o "materie primă" pentru industria sa estetică: "Traditionalist este acel G. Cosbuc pentru care nunta, înmormîntarea, lucrările cîmpului, dragostea (el scrie idile!), dusmănia în lumea tărănească devin elementele unui spectacol, sînt adică sistematizate pentru valoarea lor exterioară, decorativă si pitorească. Poetii de după război vor reface atitudinea lui Cosbuc - fără a bănui - ducînd-o mai departe. Viata satului, folclorul (si el utilizat de Cosbuc), obiceiurile, traditiile, vechea artă populară, credintele religioase si ceremonialurile - toate sînt tratate ca izvoare posibile, ca teme, din ele traditionalistii făcîndu-si imaginile, adică universul. Din această cauză si pare atît de modernă, ca atitudine, orientarea traditionalistă!". V. Voiculescu ar fi si el "un perfect traditionalist", adică, în felul său, un modernist: "el nu e un tăran, un suflet rural, ci un intelectual care si-a găsit o formulă, o manieră (fapt observabil si în nuvele). Limba chiar îl dă de gol; folosind motivele lui N. Crainic (din Sesuri natale), vara toropitoare, secetoasă, el e de la început mai putin greoi, mai liber de cuvinte. Modelul depărtat e ăboierulă Alecsandri, cînd cîntă muncile cîmpului (Semănătorii)". Analogia trudnicului, tortuosului V. Voiculescu cu arcadianul Alecsandri ni se pare nitel prea speculativă. Care e situatia unui Zaharia Stancu, cu al său vitalism ori "dionisianism dezlăntuit"? "Traditionalismul lui Zaharia Stancu, indică exegetul, e un naturism violent, o baie de senzatii proaspete. Poetul gustă, miroase, pipăie totul, intră în contact cu sevele amare care curg prin cucute, prin cojile nucilor crude, prin scoarta pămîntului. El se lasă biciuit de ierburi, pîrjolit de soare ca un cîmp bătut de ploaie". Se află aci un "suflet tărănesc" sau pur si simplu un artificiu stilistic? "Poetul sfîrseste prin a se amesteca cu natura: sucurile ierburilor intră în sîngele lui, carnea se face vegetală, simturile lui sînt răscolite ca apele de vînturi, în gînd îi fosnesc livezi. Poeziile nu le scrie, ele tîsnesc direct din vîrful degetelor, din călcîie, din piele, din oase". Făcînd asemenea precizări sensibile, criticul nu răspunde la întrebare. Noi credem că autorul Poemelor simple reprezintă o contopire a factorului psihic originar cu cel formal, o sinteză prin convertirea primului în cel de-al doilea. Tot asa cum, în bună măsură, acest fenomen ar putea fi documentat prin V. Voiculescu si prin Arghezi. Dar ilustrează oare St.O. Iosif sau Goga o "tărănie" propriu-zisă? Lirismul lor e filtrat prin cultură, în spetă prin cea germană si maghiară, care le-a fasonat atît melancolia cît si patosul ruralist si nu numai. Dedati si traducerilor, ei nu ni se prezintă oare măcar în aceeasi măsură apropiati cît deosebiti de autorul Firelor de tort? Obiectia noastră, situată în plan literal, nu voieste însă a anula asertiunile lui N. Manolescu, situate în plan literar, căci atari "ipoteze de lucru" îndrăznete ale spiritului critic sînt cele mai incitante pentru intelect, în pofida amendărilor elementare de care se fac pasibile. Critica progresează nu doar prin precizie si claritate, ci si, asemenea poeziei, printr-un anumit soi de imprecizie si vag...

Orientarea sincronică a lui Nicolae Manolescu îi îngăduie si alte disocieri si asocieri demne de interes. Modernismul, iesit, în vederile d-sale, de sub mantaua simbolismului, ar fi o "stare de spirit" initială, un fenomen global, în timp ce traditionalismul ar alcătui doar o ramificatie a constiintei moderniste la care se ajunge printr-o optiune: "Un poet este modernist pur si simplu; traditionalist este doar printr-o alegere". Ce s-ar putea spune nou despre poezia de "nuantă academizantă" a unor intelectuali precum T. Vianu si G. Călinescu sau "intimistă si impresionistă" a unor I.M. Rascu, Perpessicius, George Dumitrescu? Faptul că toti acestia adoptă o pozitie mefientă, fiind clasicisti, ergo conservatori, se vede cu usurintă. Dar nu cumva sub poza acestui academism conceptual sau sensibilizat, delicat-confesiv, se ascunde altceva? Nu cumva el acoperă o nostalgie romantică? Un romantism tînjitor, precum al unei flori crescute într-un ghiveci pus pe pervazul ferestrei? N. Manolescu confirmă o asemenea postură, cel putin în cazul lui G. Călinescu: "Clasicismul unui G. Călinescu - autor de poezie pe teme dinainte propuse - nu are totusi nici o legătură cu traditionalismul, care nu e un clasicism (cu tot sensul lui spre valori stabile din trecut), ci un romantism minor". Atractivă e încă o remarcă. Aceea după care avangardismul dispune de o rază mult mai largă decît se admite îndeobste, cuprinzînd si "anticalofilia", "autenticitatea": "El e pregătit sau sustinut de poeti foarte putin asemănători, cum sînt Camil Petrescu - anticalofilia lui e o formă de a repudia corectitudinea gramaticală - Tristan Tzara, Ion Vinea". Al. Philippide ar fi un clasic, în sensul de "vechi". Cu mare satisfactie, criticul îl recomandă drept o ilustrare a propriei d-sale propensiuni sincronice: "Către acest clasicism îl împingeau atît cultura, cît si structura sufletească - si poetul a protestat o dată contra pretentiei modernistilor de a descoperi date afective noi (ăar fi ca si cum de vreo cincisprezece ani încoace sufletul omenesc s-ar fi schimbat în întregime...ă). Timpul clasic, asa cum îl întelege, este etern si esential, în el fiind contemporane toate epocile. Poetul nu-si ascunde emotia cu care se lasă îmbiat de acest timp inalterabil". După cum nu si-o ascunde nici criticul, sincronia alcătuind un soi de transcendentă a intelectului analitic..."Vechimea" autorului Monologului în Babilon este interpretată însă pe fata sa de continuitate, prin prisma modernului, care preia unele paradigme clasice. Intervine, în mecanismul modern al poetului, ipostaza gnoseologică a poeziei, capacitatea sa de a reprezenta, de a simboliza, implicînd disjunctia între ceea ce se comunică si vesmîntul comunicării, adică, în terminologia noastră, între semnificat si semnificant: "Poezia lui Al. Philippide - si în aceasta constă extraordinara ei valoare - redescoperă vechiul limbaj figurativ al anticilor sau al autorului Vitei nuova. Sentimentul îsi creează la el nu un mod de a exista, ci unul de a se reprezenta, deci o figură capabilă să-l exprime.(...) La Al. Philippide poezia nu se desparte niciodată de umbra ei, universul de imagini lăsînd să se vadă atitudinea originară. Poetul aleargă după operă fără s-o ajungă, constiinta poeziei încearcă în zadar să se identifice cu poezia, asa cum Pan, urmărind pe Naiada Sirinx, nu-i întîlneste niciodată făptura reală, ci doar imaginea oglindită în apă sau prefăcută în fosnet de trestii". Un adevărat triumf al sincroniei i se pare lui N. Manolescu poezia română actuală, care înfătisează o devălmăsie fascinantă: "După o tăcere de peste zece ani, poezia noastră nu trăieste azi în timp, ci în spatiu. Desigur, nu în sensul că n-ar avea legături cu timpul istoric; nu timpul istoric e vinovat de maladia ei? Dar poezia a uitat logica în timp a propriilor vîrste interioare: forme care ar trebui să fie moarte trăiesc, epoci lirice care ar trebui să se succeadă coexistă, suprapunîndu-se într-o geologie insolită. Istoria îsi contine toate momentele consecutive într-un singur moment prezent, se lasă refăcută, clipă de clipă, în fiecare experientă individuală". Remarcăm că entuziasmul intemporal al poetului se înscrie, simbolic, pe o coordonată spatială, ca pentru a se "rationaliza", pentru a se justifica. În fond, e o juisare a prezentului "pur", corelatul temporal al oricărei arte pure. Aci multitudinea formelor lirice sugerează o morfologie a "absolutului" tangibil, timida si concomitent îndrăzneată aventură a receptorului critic urmărind aventura vîrstelor poeziei, ajunse la un moment fast de coincidentă: "Si nu e vorba numai de vîrstele poeziei moderne, dar si de acelea ale poeziei premoderne sau încă mai vechi; lirica de conceptie în felul lui Cerna coexistă cu aceea suprarealistă, poezia socială cu cea ermetică, G. Cosbuc a devenit contemporanul lui Ion Barbu. St. O. Iosif este premers de L. Blaga, tendinta etică nu exclude gratuitatea. Nu există ănouă sau ăvechiă, formulă perimată ori formulă inedită: nu varietatea e caracteristică (asa cum se întîmplă în definitiv în orice literatură evoluată), ci sentimentul general - al poetilor ca si al criticilor, mai mult, al cititorilor - că orice posibilitate de a fi a poeziei este egal îndreptătită". S-ar putea adăuga (în 1968, N. Manolescu n-ar fi putut da expresie tipărită unor atari reflectii!), dintr-o perspectivă a istoriei asumate, că sufocat, amenintat cu disparitia în conditiile proletcultului, lirismul nostru si-a mobilizat, în momentul "liberalizării" de după 1965, toate resursele, toate fetele sale temporale, într-o strategie a supravietuirii. "Absolutul" sugerat de spectacolul poeziei astfel configurate, ca-ntr-o ideală structură pur spatială, îsi are o tristă motivatie diacronică.

În Metamorfozele romanului, tendinta reducerii la model, la arhetip, care să sfideze amorfa desfăsurare a istoriei, e încă mai accentuată. Operatia cea mai îndreptătită a criticii, Nicolae Manolescu o socoteste a fi supunerea fenomenalului recalcitrant la disciplina schemei, tentativa de a compara "evenimentele" literaturii în derulare, cu scopul de-a le afla un numitor comun. Drept care criticul cochetează cu spiritul scientist: "Nici romancierii nu creează în chip absolut. Au si ei un fel de repertoriu ideal de combinatii, din care aleg, după împrejurări, si pe care l-am putea numi domeniul romanescului. Dacă am reusi să aflăm granitele acestui domeniu, am fi în posesia unui instrument minunat (si periculos) de a pătrunde în tainele imaginatiei romancierilor sau, mai exact, ale fanteziei lor tehnice. Să fie în aceste conditii scopul criticii cu desăvîrsire altul decît al stiintelor moderne, care constă în ăa construi un model, în a-i studia în laborator proprietătile si reactiile, pentru a aplica apoi diversele observatii la interpretarea faptelor empirice si care pot fi foarte departe de previziuni!ă (Claude Lévi-Strauss, Tropice triste)?". Dacă exegetul are o vorbă bună la adresa cercetărilor unor M. Dragomirescu si D. Caracostea, privite cu ironie de restul criticii noastre interbelice ("si una si alta constituiau încercări meritorii într-un domeniu lăsat cam de izbeliste de către criticii notorii ai vremii: acela teoretic"), d-sa nu pierde din vedere împrejurarea că o "rationalizare" excesivă a domeniului critic ar fi mai gravă decît excesul impresionist: "Si iată cum stăm: în loc să convenim asupra unei limbi, scutită de tatonări si confuzii, si deopotrivă si de paralizie, simplă, clară si eficace, nu facem decît să substituim idiomurilor artistice si încîntătoare în care vorbeau impresionistii tot niste idiomuri, stiintifice si rebarbative. Asumîndu-ne un risc major: artistii criticii, ca toti artistii, reuseau să se înteleagă de minune, desi fiecare avea limba lui originală, în vreme ce savantii de astăzi încep să nu se mai înteleagă decît dacă se închină la aceeasi capelă". N. Manolescu nu uită că, oricum, critica e mult mai apropiată de artă decît de stiintă. Asa încît coerenta interpretării sale sistematice nu poate depăsi o limită rezonabilă, dincolo de care "reveriile scientiste" se mistuie în neant: "Si dacă sistemul literaturii, inventat de critică, nu va fi niciodată, nici pe departe, la fel de riguros (si mai ales de previzibil) ca acela mendeleevian al elementelor, aceasta nu înseamnă decît că - nimic mai mult - critica nu va fi niciodată o chimie. Însă o anumită ordine si coerentă specifice nu-i sînt cu desăvîrsire interzise". "Pozitivismul" criticului e frivol, dansant, parodic. Drept care propune trei categorii de clasificare a romanului, de o factură imaginativ-metaforică cel putin tot atît de pronuntată precum latura lor analitic-obiectivă: "Ar trebui poate precizat: sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu există artă, există roman: acela clasic. În Noua structură si opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu spunea, înaintea lui Sartre, acelasi lucru. Romanul traditional, în care El este întotdeauna Eu, cel care narează este cel care scrie, - asează iluzia vietii mai presus de aceea a artei. Autorul fiind Dumnezeu, opera lui e o Carte a Facerii. Doricul romanului (cum îl vom numi de aici înainte) apartine unei vîrste biblice de început si unui creator la fel de impasibil ca si Creatorul. Ionicul romanului înseamnă psihologism si analiză, iar reflectia începe să tragă viata de mînecă.(...) În noul roman reflectia e de natură artistică si e globală: căci noul roman a pierdut speranta în iluzie si a început să creadă în autenticitate". La rîndul său, "Corinticul reflectă o nouă formă de dominatie, ce seamănă cu represiunea. Personajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a cărui vocatie suverană o constituie jocul. Eposul naturalist era serios, eposul corintic e, în acest sens, ironic. Un Dumnezeu jucăus reface lumea. Romanul de acest tip este unul al ingenuitătii pierdute". Prin urmare clase lejere, fantaste, ciorchini de imagini si consideratii ele însele, pînă la un punct, cvasiimpresioniste, demiurgic-jucăuse, prin care nu numai tendinta sistematizării, ci si poezia, pururi impenitentă, se poate plimba în voie. În măsura în care clasifică, criticul gustă, contemplă, visează. Cele trei categorii ale romanului în care N. Manolescu se străduieste a-i contrage evolutia alcătuiesc încă o probă a faptului că, orice am face, critica nu va putea depăsi stadiul de cel mult, "stiintă primitivă", după expresia lui Northrop Frye (Anatomia criticii). E ca o corabie din alt veac, cu pînze, care se îndărătniceste a pluti si azi pe mările artei, printre atîtea nave prin mijlocirea cărora strălucesc de-ti iau ochii nenumăratele progrese ale stiintei si tehnicii.
În încheiere, transcriem pasajul final al sectiunii închinate poeziei: "Viitorul poeziei nu pare a asculta, el însusi, de apelul nici uneia din tendintele care se întîlnesc cu indiferentă astăzi. Trăim în asteptarea marelui poet, poate nenăscut, care să ne smulgă din iluzoriul nostru echilibru, redîndu-ne unei singure posibilităti, călăuzindu-ne către ea toate aspiratiile, toată iubirea, care să ne releve bucuria uitată de a fi unilaterali, partizani, fanatici". Linii din care descifrăm două lucruri: mai întîi acela că N. Manolescu nu capitulează fără conditii în fata mitului unui faimos poet saizecist ce ar fi acoperit conceptul de "cel mai mare poet" al epocii si nu doar al ei, în încredintarea unor zelatori, care n-au ezitat a-l situa chiar pe o treaptă supraeminesciană. Si în al doilea rînd, aspiratia sa, complementară, spre viziunea istorică reductionistă, însă dinamică, intens participativă. Adică spre un echilibru între diacronie si sincronie, către care o personalitate critică armonioasă, cumpănită, integrationistă, cum e a d-sale, nu poate a nu tinde, în esentă. Ca Titu Maiorescu, ca E. Lovinescu, ca Serban Cioculescu, si spre deosebire de un G. Călinescu sau un I. Negoitescu, supusi acestia din urmă unei demonii romantice si ispititi de o executie în stil baroc, Nicolae Manolescu posedă o coastă clasică. Însăsi descinderea d-sale în agora - atît de absorbantă, după decembrie - săvîrsită după transparentul model maiorescian, purcede, avem impresia, din năzuinta către omul, "complet", "desăvîrsit" în toate, al clasicismului. Că, deocamdată, asteptările, în această privintă, nu i s-au împlinit, e o altă chestiune. Diacronia pare a avea rezerve fată de cel ce a preferat sincronia.