la jumătate de milă de Cirenaica, în
nordul Libiei, se găseşte un mare adăpost
din piatră. 80 de metri lăţime şi 20
de metri înălţime. În dialectul local se cheamă
Hauh Fteah. În 1951, analiza de datare cu carbon-14
a arătat că locul a fost ocupat de oameni, continuu,
timp de cel puţin 100.000 de ani. Printre artefactele
dezgropate se află un fluier de os vechi de 40 până
la 70 de mii de ani. Copil fiind, când am auzit,
l-am întrebat pe tata:
– Cum, aveau muzică pe atunci?
Mi-a zâmbit.
– Ca toate comunităţile umane.
A fost arheolog american specializat în
preistorie, primul care a săpat la Hauh Fteah,
în Cirenaica.
Sunt foarte onorat şi bucuros să fiu anul
acesta reprezentantul Europei la Ziua Mondială
a Teatrului.
în 1963, precedesorul meu, marele Arthur
Miller, spunea că ameninţarea unui
război nuclear apasă greu pe această
lume. „Într-o epocă în care diplomaţia şi politica
dispun de mijloace cumplit de slabe şi limitate,
delicatul şi uneori îndepărtatul impact al operei
de artă trebuie să se împovăreze cu greaua sarcină
de a menţine legăturile dintre oameni, de a
menţine comunitatea.“
Cuvântul „drama“ este derivat din grecescul „Dran“, care înseamnă „a face“… şi cuvântul „teatru“ vine din grecescul „Theatron“, care înseamnă literal „loc de văzut“. Un loc în care nu doar privim, dar în care vedem, primim, înţelegem. În urmă cu 2400 de ani, Policlet cel Tânăr a conceput marele teatru din Epidaur. Cu o capacitate de 14.000 de oameni, acustica extraordinară a acestui spaţiu în aer liber este un miracol. Un băţ de chibrit aprins în centrul scenei poate fi auzit din toate cele 14.000 de locuri. Cum era obiceiul în teatrul grecesc, atunci când priveai actorii, vedeai şi peisajul din spatele lor. Aceasta nu doar că a adunat împreună mai multe aspecte ale lumii greceşti, comunitatea, teatrul şi lumea naturală, dar în acelaşi timp a adus împreună toate epocile. Cum piesa evoca miturile în timpul prezent, puteai privi dincolo de scenă către ceea ce urma să fie viitorul suprem. Natura.
una dintre revelaţiile cele mai
surprinzătoare ale reconstruirii
Teatrului Globe din Londra, teatrul
lui Shakespeare, este şi ea legată de ceea ce
vezi. Revelaţia aceasta este lumina. Atât scena,
cât şi auditoriumul sunt iluminate. Artiştii şi
spectatorii se pot vedea unii pe ceilalţi. Tot timpul.
Oriunde ai privi, vezi oameni. Şi una dintre
consecinţe este aceea că ni se aminteşte că marile
solilocvii, al lui Hamlet sau al lui Macbeth spre
exemplu, nu erau simple meditaţii private, ci
erau dezbateri publice.
Trăim într-o epocă în care e dificil să
vezi cu claritate. Suntem înconjuraţi de mai multă
ficţiune decât orice alt moment al istoriei sau
al preistoriei. Orice „fapt“ poate fi contestat, orice
anecdotă poate avea pretenţia de a atrage atenţia
asupra „adevărului“. O ficţiune în mod special
ne înconjoară continuu. Cea care caută să ne
despartă. De adevăr. Şi pe unul de celălalt. Că
suntem separaţi. Oamenii de oameni. Femeile
de bărbaţi. Fiinţele umane de natură. Dar, aşa
precum trăim o epocă a divizării, a fragmentării,
la fel trăim un timp de imensă mişcare. Mai mult
decât în orice alt moment al istoriei, lumea e în
mişcare, fuge adesea, merge pe jos, înoată dacă
e nevoie, migrează, în toată lumea. Iar acesta este
doar începutul. Răspunsul, cum bine ştim, a fost
închiderea graniţelor. Înălţarea de ziduri.
Excluderea. Izolarea. Trăim într-o ordine mondială
tiranică, în care indiferenţa este moneda de
schimb, iar speranţa este marfă de contrabandă.
Iar o parte a acestei tiranii este controlul nu numai
al spaţiului, ci şi al timpului. Timpul în care trăim
evită prezentul. Se concentrează pe trecutul recent
şi pe viitorul apropiat. Eu nu am aşa ceva. Am
să cumpăr. Acum l-am cumpărat, am nevoie de
următorul… lucru. Trecutul profund este obliterat.
Viitorul fără consecinţe.
Mulţi sunt cei care spun că teatrul nu
schimbă sau nu poate schimba nimic din toate
acestea. Dar teatrul nu va pleca. Pentru că teatrul
e un loc, sunt tentat să spun un refugiu. Unde
oamenii se adună şi formează instantaneu
comunităţi. Aşa cum am făcut dintotdeauna. Toate
teatrele sunt de mărimea primelor comunităţi
umane, de la 50 până la 14.000 de suflete. De la
o caravană nomadă la o treime din Atena
antică. Şi, pentru că teatrul există numai în prezent,
sfidează şi această privire dezastruoasă asupra
timpului. Momentul prezent e mereu subiectul
teatrului. Sensurile lui sunt construite într-un act
comunitar între interpret şi public. Nu doar aici,
dar acum. Fără actul interpretului, publicul nu ar
putea crede. Fără credinţa publicului, performarea
nu ar fi completă. Râdem în acelaşi moment.
Suntem mişcaţi. Suspinăm sau suntem şocaţi în
linişte. Şi în acel moment, prin dramă, descoperim
adevărul cel mai profund: ceea ce credeam că este
diviziunea cea mai intimă dintre noi, graniţa
propriei noastre conştiinţe individuale, este de
asemenea fără graniţă. Este ceva ce împărţim.
Iar ei nu ne pot opri. În fiecare noapte, noi
vom reapărea. În fiecare seară, actorii şi
spectatorii se vor aduna şi aceeaşi dramă va
fi reconstituită. Pentru că, aşa cum spune
scriitorul John Berger, „sensul întoarcerii
rituale este profund ancorat în natura teatrului“,
motivul pentru care a fost mereu forma de
artă a celor deposedaţi, care, din cauza acestei
demontări a lumii noastre, este ceea ce suntem
cu toţii. Oriunde sunt actori şi spectatori, vor fi
poveşti care nu vor putea fi spuse altundeva, fie
că este vorba de operele şi teatrele din marile oraşe,
fie de taberele de imigranţi şi refugiaţi din nordul
Libiei şi din lumea întreagă. Vom fi mereu împreună,
o colectivitate, în această repunere în scenă.
şi, dacă am fi în Epidaur, am putea
vedea cum împărţim asta cu un peisaj
mult mai larg. Cum facem mereu
parte din natură şi nu putem evada de aici, aşa
cum nu putem evada de pe planeta noastră. Dacă
am fi în Teatrul Globe, am vedea cum întrebările
aparent private ne sunt adresate tuturor. Şi, dacă
am ţine în mână fluierul din Cirenaica de
acum 40.000 de ani, am înţelege că trecutul şi
prezentul sunt indivizibile, iar lanţul comunităţii
umane nu poate fi niciodată rupt de către
tirani şi demagogi.
Traducere de Ligia Soare