Edward Hirsch reprezintă fără îndoială una dintre vocile emblematice ale poeziei americane contemporane. Autor a nu mai puțin de nouă volume de versuri, dintre care amintim For the Sleepwalkers (Pentru somnambuli, 1981), Wild Gratitude (Recunoș tință sălbatică , 1986), Earthly Measures (Măsuri pământești, 1994), Lay Back the Darkness (Înlătură bezna, 2003) și Gabriel: A Poem (Gabriel, un poem, 2014), fără a mai pune la socoteală eseurile și edițiile îngrijite, Hirsch a reușit să-și găsească de timpuriu o intonație proprie, deopotrivă accesibilă și ușor de recunoscut, sofisticată și autentică, familiară și inconfundabilă.
Socotit, pe bună dreptate, un adevărat „clasic” al literaturii contemporane, Borges al Americii de Nord, scriitorul se dovedește capabil nu doar să se „reinventeze” de la un volum la altul, ci și să-și moduleze vocea astfel încât să surprindă cât mai exact nuanțele, să descopere noi puncte de acroș, intersecții de planuri (ontologice, temporale, textuale) și unghiuri de refracție necunoscute mai înainte.
Volumul antologic, din 2010 The Living Fire: New and Selected Poems (Focul viu. Poeme vechi și noi 1975-2010), apărut anul acesta în tălmăcirea lui Bogdan-Alexandru Stănescu la Editura Polirom izbutește să ne ofere o imagine de ansamblu asupra unei opere cu care cititorul român nu este decât vag familiarizat (în 2014 a apărut la Scrisul Românesc ediția bilingvă Nocturnal Fire/ Foc nocturn, care din păcate a trecut aproape neobservată, iar în 2015, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Dana Bădulescu și Radu Andriescu au tradus amplul volum eseistic How to Read a Poem and Fall in Love with Poetry, care a avut ceva mai multe ecouri în spațiul nostru cultural, dar nicidecum rezonanța pe care ar fi meritat-o).
Călătorie în afara timpului
Am început să citesc Focul viu având în minte metafora lui Paul Celan de la care pornește Edward Hirsch în Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie, aceea a mesajului ascuns într-o sticlă aruncată în mare. Melancolice și stranii, poemele acestea par, într-adevăr, mesaje venite de la o uriașă distanță ca să- și găsească cititorul și – oricât ar părea de anacronic – miza lor nu poate fi separată de intuirea naturii inițiatice a poeziei. Actul poetic, din această perspectivă, echivalează, cum crede autorul, cu o invitație la călătorie în afara timpului, cu un dialog al stărilor, liniilor și contururilor, al umbrelor și ecourilor ambigue convertite în refugii provizorii, în „urme” ale unor întâlniri cruciale, ca „o peșteră luminată de soare, o mică peșteră poate” (p. 45), sau ca o casă „stranie, mătăhăloasă” uitată lângă calea ferată, pictată cândva de Edward Hopper.
Repertoriul amănunțit al senzațiilor ivite din contactul cu locurile trecute în memorie („Torino: Ceața s-a ridicat, / Un giulgiu deasupra orașului./ Traseul nostru obscur s-a-nseninat”), sau cel al capriciilor amintirii („Treaba-i cam așa: exact când credeai/ C-ai uitat-o pe fata aceea roșcată/ care te-a lăsat de unul singur într-o parcare/ acum patruzeci de ani, te trezești/ destul de devreme ca s-o vezi cum dispare/ după colțul visului tău/ pe motocicleta altuia”), sunt acompaniate de o muzică de fond ce oscilează permanent între evocarea nostalgică, elegiacă și detașarea (auto)ironică.
Complicatul palimpsest al memoriei
De pretutindeni ne întâmpină zâmbetul, când melancolic, când sceptic al unui „personaj” liric obsedat de timp, de raporturile întortocheate dintre experiență și artă, dintre cotidianul prozaic și taina ce somnolează, uitată, în chiar miezul banalității: „dincolo de tendințele naționale privind vânzările și cumpărările,/ achizițiile și cheltuielile, piața înghețată/ și costurile trecute asupra consumatorilor/ dincolo de tabelele statistice cu prețuri,/ mai e ceva ce ne mână, un fel/ de furie ori foame, un fel de absență mocnită/ ca o febră a copilăriei vag amintită…”(p.129)
„Vag amintite” sunt și siluetele prinse în complicatul palimpsest al memoriei, de multe ori coborând direct din cărți sau din pânzele unor artiști iluștri, din paginile biografiei sau, pur și simplu, dintr-un no man’s land al solitudinii și al absenței: iubite fără nume, bunici, mătușa Lil, un prieten răpus de cancer, tatăl amnezic, pisica Zooey și motanul pestriț Jeoffrey, John Clare și o cerșetoare necunoscută, pictori flamanzi și jucători de baseball, cu toții mișcându-se în lumina crepusculară a unor amurguri somptuoase sau în aerul rarefiat al unor încăperi fantomatice. Prinse parcă în durata unor filme de câteva minute sau imortalizate de obiectivul aparatului de fotografiat, personajele acestea sunt, în fond, „umbre țintuite pe un ecran gol”, spectre ce cutreieră vidul nopților de insomnie, activând și captând simultan ecourile amintirii. Ți se întipărește în minte imaginea „idiotului satului”, un băiat „ce te privește cu ochi lipsiți de viață, care nu-nțeleg/ din marginea zdrențuita unei vechi fotografii”; cea a bunicului scriind în idiș, de la dreapta la stânga, „versuri miniscule, înclinate ca niște păsări/ ce păreau să se ridice și să se cațăre de pe pagină” sau cea a tatălui rătăcitor, întors de pe front cu „ceva strâmb, ceva/ întunecat și enigmatic în ochii lui, ceva profund/ șovăitor când privea fix în lentila îngustă, ageră/ a aparatului foto.”
Nu e tocmai întâmplător faptul că fotografia apare cu atâta insistență în aceste pagini. Metaforă, motiv sau punere în abis a poeziei, ea ambiguizează lucrurile, realizând – cum socotea Roland Barthes – „extraordinara confuzie dintre realitate («Acest lucru a existat cândva») și adevăr («Asta este!»)”1. Deopotrivă constatativă și exclamaivă, fotografia înlesnește o gamă variată de transgresări, infiltrări și contaminări între diversele „straturi” ale realității, reușind să desprindă din fluxul indistinct al timpului câte o secvență de neșters.
O funcție întrucâtva similară îndeplinește pictura (stă mărturie, printre altele, poezia Lumină pământeană, omagiu adus pictorilor olandezi din veacul al XVII-lea, sau Expoziția Chardin, poem dedicat lui William Maxwell, unde regăsim parcă, din nou, senzualitatea calmă a bătrânilor artiști flamanzi: „În timp ce mă relaxam deasupra unui bol antic/ cu caise și a unui coș cu căpșuni sălbatice – / o piramidă înclinată spre o cupă fațetată”). Și, desigur, poemul deja pomenit în treacăt, Edward Hopper și „Casă lângă calea ferată”(1925).
Deloc sărac când vine vorba de aluzii culturale sau de trimiteri intertextuale, volumul reușește, în paginile lui cele mai izbutite, să stabilească un dialog peste timp cu „voci” din epoci mai îndepărtate sau mai apropiate (stă mărturie ampla secvență Cursuri despre iubire, unde sunt „conjurați”, pe rând Diderot, Leopardi, Heine, Baudelaire, Margaret Fuller și mulți alții, dar și poemul Înlătură bezna, din volumul cu același titlu în care putem descoperi o replică sui-generis, de o cruzime eliberatoare, la Do not Go Gentle into That Good Night a lui Dylan Thomas: „Tatăl meu în noapte rătăcind din cameră în cameră/ într-o misiune obscură de-a lungul holului./ Ajutați-mă spirite, să-i pătrund în vis și să-i înlesnesc trecerea neliniștită.”(p.184) După cum lesne putem constata, o calmă melancolie a descendenței își face pretutindeni simțită prezența, dublată adesea de intuiția rolului salvator al artei.
Una peste alta, mesajul ascuns în „sticla” Focului viu cred că ar trebui citit, în primul rând, ca pledoarie pentru revrăjirea lumii („Focul viu” este, printre altele, vehicul al transubstanțierii alchimice!). Și nu mi se pare tocmai întâmplător faptul că Edward Hirsch vorbește undeva, citându-i pe Graves și Rilke despre experiența cvasi-magică pe care o implică lectura poeziei. Din acest punct de vedere cred că poemul dedicat lui Simone Weil, Departe de dogmă reprezintă una din cheile nimerite de descifrare a sensului de adâncime al volumului: „Ei nu-i plăceau Miracolele din Evanghelii./ Nu a crezut niciodată în taina contactului,/ aici, jos, dintre o ființă umană și Dumnezeu./ Ura poveștile populare despre aparițiile Lui./ Dar în acea după-amiază în Assisi ea rătăcea/ prin odioasa Santa Maria degli Angeli/ și a dat peste un mic miracol de puritate/ romantică unde Sf. Francisc îi plăcea să se roage.” Să descopere asemenea „mici miracole” pare a fi, după Hirsch, tocmai rolul poeziei...
Despre traducerea lui Bogdan- Alexandru Stănescu, numai de bine, cu atât mai mult cu cât – confruntat cu una dintre cele mai subtile voci ale poeziei actuale – sarcina traducătorului nu a fost, probabil, deloc ușoară.
________
1 Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, trad. de Virgil Mleșniță, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2005, p. 101.
