Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Universitatea şi dezbaterea publică 

Dintotdeauna în epoca modernă Universitatea a avut orgoliul de a nu fi amestecată în dezbaterile publice de orice fel, politice, ştiinţifice, literare şi altele. Când a candidat pentru un post la Universitatea din Iaşi, la începutul secolului XX, E.Lovinescu s-a văzut refuzat din cauză că trecea drept publicist. În Memoriile sale, Raymond Aron a avut probleme similare la Sorbona în anii ’50, fiindcă profesorii îl ştiau ca un colaborator cu articole politice la „Le Figaro”. La începutul anilor ’60, tezele de doctorat nu aveau şanse de reuşită decât dacă respectau exigenţele academice, cu alte cuvinte, dacă nu erau privite, cu suspiciunea de rigoare, drept eseuri. În Universitatea franceză de azi, lucrurile stau şi mai rău. Din motive de politică corectă, teza de doctorat a unei studente românce n-a primit încuviinţarea coordonatorului de a consacra un capitol lui Cioran. Un membru al unei comisii, care discuta teza unei alte românce, şi-a consacrat referatul ideii că românii nu prezintă caracteristici naţionale evidente, fiind rodul mixării unor etnii diferite şi nesudate în decursul istoriei. O teorie fără acoperire în realitate, dar cât se poate de respectuoasă faţă de standardele academice. Prejudecăţi, veţi spune. Desigur, dar ele trec drept ştiinţă şi nu se lasă supuse dezbaterii în afara mediului universitar. Cea mai mare eroare a unui universitar francez este de a publica opere de popularizare. Obişnuite în SUA, astfel de opere dau rău la imagine în Franţa. „Tot ce este exterior Universităţii este acuzat de impostură”, scria cu ani în urmă autorul unei broşuri îndreptate contra pretenţiei Universităţii franceze de a deţine monopolul adevărului şi rigorii intelectuale. În România actuală, lucrurile stau invers: profesorii beneficiază de prestigiu şi de autoritate doar dacă ies din sfera universitară. Nu catedra îi consacră, ci media. Şi nu specialitatea, ci faptul de a face politică. E destul de curios să ai un ministru al Învăţământului în persoana cuiva care nu e profesor, n-a predat nicio zi şi, pe deasupra, nu s-a simţit obligat să-şi echivaleze în ţară diplomele obţinute în străinătate. Din acelaşi suveran dispreţ faţă de regulile şcolii, a fost de acord să-i lase pe dascăli, prin lege, la mâna autorităţilor locale de teapa primarului de pe nu mai ştim unde, care şi-a cumpărat diploma, iar când a trebuit să dea cu subsemnatul la poliţie a dovedit o sublimă nepăsare faţă de ortografia limbii române.


Trei reputaţi scriitori în apărarea unui asasin

Într-un număr din „Le Monde” de la jumătatea lui ianuarie, romancierul italian Antonio Tabucchi (tradus şi în româneşte de Mihai Minculescu, fostul nostru coleg de redacţie) denunţă într-un articol conivenţa, spre a nu-i spune complicitatea, unor binecunoscuţi scriitori francezi cu Cesare Battisti, un terorist condamnat în Italia la închisoare pe viaţă şi pe care autorităţile din Brazilia, ţară în care s-a refugiat, refuză să-l extrădeze. Tabucchi le atrage atenţia apărătorilor lui Battista asupra a două lucruri: acesta şi-a început „cariera” ca un criminal de drept comun şi a fost arestat pentru furturi din supermarketuri; în închisoare, ia venit ideea de a-şi pune experienţa în serviciul grupului terorist de extremă stângă Proletari Armati per il Comunismo (PAC) şi a ucis cu mâna lui două persoane, trăgândule un glonţ în ceafă, şi participând la alte două execuţii sumare. Fugit în Franţa, pe vremea lui Mitterrand, primeşte drept de azil politic, se pare, ca răsplată pentru a fi dezvăluit serviciilor secrete tot ce ştia despre PAC. Ajuns mai apoi în Brazilia, se bucură nu doar de protecţia autorităţilor din ţara sud-americană, dar şi de simpatia unor intelectuali din Franţa, pe cât de inimoşi, pe atât de neinformaţi în ce-l priveşte. Ideologia e de vină: Battisti e considerat de foştii les gauchistes din 1968 un revoluţionar persecutat pentru vederile lui politice. „Nu ştiu dacă a comis sau nu crimele care îi sunt imputate”, declară senin Bernard-Henri Lévy, asociindu-l cu iraniana ameninţată cu lapidarea pentru adulter în ajutorul căreia a sărit de asemenea. Un alt fan al lui Battisti este Philippe Sollers. El se opune extrădării fiindcă socoteşte că azilul politic odată acordat nu poate fi retras. În fine, Battisti şi-a descoperit în autoarea de romane poliţiste care semnează Fred Vargas un avocat capabil să se ducă în Brazilia ca să-i pledeze cauza pe lângă autorităţi. După cum se vede, iluziile ideologice sunt mai puternice decât adevărul şi bunul-simţ. Antonio Tabucchi are dreptate.


Artă şi afaceri

Johnny Hallyday, celebrul cântăreţ, astăzi în vârstă de 67 de ani, revenit după o operaţie care era cât pe ce să-i fie fatală, a renunţat la serviciile producătorului său de o viaţă, a schimbat numele companiei de afaceri şi a trecut în mâna tinerei sale soţii, Laeticia, şi a fiului său dintr-o altă căsătorie controlul operaţiunilor financiare. Noul său album va beneficia de un management mai performant, din care nu vor lipsi elemente de reclamă curajoasă, cum ar fi fotografii cu bustul gol al Laeticiei sau înotând exact aşa cum a făcut-o natura într-o piscină de la Beverly Hills. Cântăreţul, care a participat la campania de imagine a prezidenţ iabilului Sarkozy, n-a precupeţit nici un efort când a fost vorba să câştige bani de pe urma artei lui, nici chiar când a trebuit să se se sustragă fiscului francez, vestit pentru severitatea lui. Cu doi ani în urmă, refuzată fiindu-i cetăţenia de către afurisiţii de belgieni, şi-a mutat statul major naţional în Elveţia visurilor tuturor evazioniştilor fiscali. La Los Angeles locuieşte doar între două scadenţe ale impozitelor. Refăcut după un probabil cancer şi un cert accident cerebral, cântăreţul îşi reia cu forţe proaspete turneele şi albumele. Vizibil îmbătrânit, profită de nurii nevestei ca să readucă lumea în sălile de concert. Societăţile de asigurare i-au plătit factura pentru cele douăzeci şi patru de spectacole anulate în 2009 şi i-au avansat milioanele necesare pentru campania din 2011. Riscurile sunt mari, dar Johnny Hallyday rămâne o investiţie promiţătoare, în ciuda vârstei şi a bolii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara