Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

„Judiciarizarea” istoriei

Primul cuvânt din titlu nu există în DEX, dar nici în dicţionarele limbii franceze. Înţelesul lui e totuşi clar: supunerea unor evenimente şi personalităţi istorice unui proces judiciar. O dezbatere de acest tip animă presa din Franţa de o bucată de vreme. Epoca pe care o frecventează noii judecători este aceea a Războiului Al Doilea şi a Ocupaţiei. Sensul implicării tribunalului în istorie este prezentat de un specialist, nu atât ca o nevoie de condamnare, cât ca una de disculpare, şi ea se referă îndeosebi la persoane. A fost ori nu un colaboraţionist Jean Jardin, directorul de cabinet al lui Laval în timpul guvernului de la Vichy? Dar Louis Renault, patronul fabricii de automobile care îi poartă numele? Uneori este suficient un amănunt pentru a repune procesul pe rol: fotografia în care bătrânul Renault apare împreună cu Hitler şi Göring nu este din Franţa ocupată, ci de la un Salon de la Berlin de dinainte de război. Douăzeci de minute pentru o moarte se intitulează cartea unui magistrat, Philippe Bilger, consacrată procesului lui Robert Brasillach, unul dintre cei mai promiţători scriitori ai generaţiei lui, cunoscut pentru vederile sale de extremă dreaptă, judecat şi executat la 6 februarie 1945, în ciuda apelului a numeroşi intelectuali respins de De Gaule. Autorul cărţii remarcă mai întâi caracterul expeditiv al unui proces în care deliberarea a durat douăzeci de minute iar reprezentantul acuzării care a supravegheat aplicarea sentinţei a declarat,uitându-se la ceas: „Aţi băgat de seamă cât de bine am respectat orarul?” Bilger, al cărui tată a fost condamnat după război la zece ani de muncă forţată pentru colaboraţionism, nu se dă în lături să spună că ar fi îmbrăcat cu plăcere roba acuzatorului lui Brasillach, aşadar că nu crede în nevinovăţia scriitorului, dar că se îndoieşte că justiţia şi-a făcut cu adevărat datoria. Era vorba în definitiv de aceeaşi justiţie compromisă în timpul regimului de la Vichy şi dependentă apoi nu atât de noua putere politică de imediat după Eliberare, cât de spiritul timpului, preocupat de revanşă mai mult decât de dreptate. Ştim şi noi cum e cu tranziţia instituţiilor şi cu supravieţuirea vinovaţilor. Celebrul procuror Petrescu, acuzator al comuniştilor înainte de 1944, i-a condamnat apoi la moarte pe Antonescu şi pe alţii, elemente duşmănoase faţă de regimul democratpopular. Şi n-a rămas în funcţie după 1989 procurorul general adjunct Diaconescu, sub privegherea, iartă-ne Doamne!, căruia a avut loc incinerarea morţilor de la Timişoara, ataşat ulterior pe lângă guvern şi deplâns, la moarte, de primul-ministru al vremii ca un om demn şi onest?


Ce înseamnă să fii francez?

La o anchetă pe această temă din „Le Point” din 13 ianuarie, Jean d’Ormesson, laureatul Marelui Premiu „Ovidius” de la Neptun de anul trecut , răspunde: „Anglia înseamnă marea. Rusia, pământul. Geniul germanilor se revarsă în legendele Nordului. Italia şi Spania încarnează seducţia Sudului. A fi francez înseamnă a fi sfâşiat între Nord şi Sud, între vis şi realitate, între mare şi pământ, între Meuse scumpă lui Péguy şi la langue d’oc a lui Mistral. Franţa e o diversitate, împinsă prea adesea până la divizare. Există culturi pleonastice. Franţa este oximoronică. Adoră să strângă contrariile. Englezul nu se îndoieşte niciodată: ştie că e englez. Germanul nu ezită să se considere german. Francezul, el, nu încetează să-şi pună întrebări. În inima Franţei există ceva care o depăşeşte. Ca şi cum Franţa ar privi necontenit peste umăr. Către alţii. Către lumea care o înconjoară. Mai mult decât oricare altă naţiune, Franţa e bântuită de aspiraţia spre universal. Cu o umbră, poate, de paternalism extern. Malraux ne asigura că Franţa n-a fost cu adevărat Franţa decât când s-a adresat celorlalte naţiuni”. Citind şi alte aprecieri din ancheta hebdomadarului parizian, îţi vine să spui că, printre atâtea însuşiri, spiritului francez nu-i este străină plăcerea de a se autoflata. Tot aşa cum celui englez nu-i este străină plăcerea de a se autoflagela. Dar noi, românii, ce plăceri vom fi având? S-ar părea, judecând după bucuria de a urmări la televizor nelipsitele talk-showuri – cumplit meşteşug de tâmpenie la seral – că suntem sado-masochişti. Nu vedem bârna din ochiul altuia din cauza paiului din ochiul nostru. Ce nouă nu ne place facem altora. Nu lăsăm pe astăzi ce putem face mâine. Haina ne este mai aproape de trup decât cămaşa. Ne bucurăm mai degrabă de răul altora decât de binele nostru: preferăm capra vecinului. Ca la nimenea, la noi: iarna e ca vara şi vara, ca iarna. D-aia nu ne facem nici car, nici sanie. N-o nimerim niciodată. Primejdia rea ne scuteşte de paza bună. Noi nu ne vindem ţara decât celor care vor să ne-o cumpere. Aşa că să nu se mai uite toţi peste gard în ograda noastră. Să stăm drept şi să judecăm strâmb: specificul nostru e numai al nostru. Nu-l împărţim cu nimeni, nici chiar cu noi. Nu ne pasă de Europa nici cât de un euro. Străinilor, mănânce-le inima câinii. Poetul naţionaldixit. Cine are urechi de auzit să şi le astupe cu ceară.


Când un fost manechin îşi scrie biografia

Tasha de Vasconcelos s-a născut în Mozambic, a trăit de la opt ani în Rodezia, de unde, când bunicul ei, mare proprietar de pământuri, a fost asasinat, s-a refugiat în Canada şi a devenit topmodel. Splendida femeie şi-a încrucişat, inevitabil, paşii cu ai lui Cindy sau sau Naomi, a fost curtată de Ted Kennedy şi de Prinţul Charles, dar, victimă a unei educaţii desuete, cum scrie Thomas Mahler în „Le Point”, nu s-a pretat niciodată la compromisurile la care obligă, s-ar zice, viaţa în lumea modei. S-a retras folosind banii câştigaţi ca să fondeze o maternitate la Malawi în sprijinul mamelor seropozitive. Nu demult a publicat o carte autobiografică intitulată Sunt o africancă. Recenzentul din hebdomadarul francez găseşte cartea la fel de frumoasă, în genul ei, precum e Tasha în al ei, chiar şi la o vârstă la care nimeni n-o mai angajează ca top-model.


Moştenirea lui Stieg Larsson

Autorul suedez al trilogiei „Milenium” este bine cunoscut cititorilor din România. Ceea ce nu se ştie încă la noi este că există şi un al patrulea volum al romanului, netipărit deocamdată nici în Suedia, din cauza unui litigiu legat de moştenirea lui Larsson. Decedat la sfârşitul lui 2004, la 50 de ani, în urma unei crize cardiace, Larsson a lăsat cel de al patrulea volum, încheiat, se pare, în grija Evei Gabrielsson, femeia cu care a împărţit peste 30 de ani de viaţă, fără însă a se fi căsătorit. Are mai puţină importanţă de ce scriitorul n-a legalizat niciodată această unică relaţie. Se pare că a dorit s-o protejeze pe Eva de posibilele consecinţe ale activităţilor lui de militant troţkist în diferite ţări africane. N-a protejat-o şi contra justiţiei suedeze, care a acordat dreptul de moştenire tatălui şi fiului lui Larsson, în ciuda faptului că primul l-a abandonat de pe când era copil, iar al doilea l-a întâlnit de două sau de trei ori în decurs de 30 de ani, cât acesta a fost împreună cu Eva. Într-o carte care va apărea curând, Eva relatează o mulţime de întâmplări din viaţa lor comună care au stat la baza romanului. Nu e sigur că magistraţii le vor considera probe în acordarea dreptului ei la moştenire. S-ar prea putea ca vânzările cărţii, intitulate Milenium, Stieg şi eu, să depăşească suma de două milioane de euro pe care tatăl şi fiul i-au propus-o şi pe care Eva a refuzat-o.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara