Romantic și nu prea
La 250 de ani de la nașterea lui August Wilhelm Schlegel, istoricul literar Jochen Strobels a publicat volumul August Wilhelm Schlegel. Romantic și cosmopolit la Editura Theiss din Stuttgart. Născut la 5 septembrie 1767 la Hanovra, într-o familie cu zece copii, a pastorului protestant Johann Adolf Schlegel, August Wilhelm și-a arătat de timpuriu înclinația pentru limbi, dar nu sub forma elanului liric ce avea să definească întregul romantism german, ci prin studiul pedant al marilor limbi de circulație. Alături de Wilhelm von Humboldt și Gottfried Herder, August Wilhelm Schlegel a fost savantul prin ale cărui cărți conștiința de sine a limbilor vernaculare a atins apogeul în Europa.
A studiat Teologia și Filologia clasică la Göttingen, pentru ca, la chemarea prietenului Schiller, să plece la Jena pentru a înfiripa prima etapă a romantismului (1797-1801). Peste cîțiva ani, oficiul pedagogic îl va duce la Universitatea din Berlin, unde va ține prelegeri de limbi clasice. Destinul a vrut ca la prelegeri să asiste Germaine de Stäel, animatoarea de prestigiu a saloanelor literare din Paris, amfitrioana fiind atît de fascinată de aplombul profesorului, încît i-a propus, nici mai mult nici mai puțin, să fie pedagogul privat al copiilor ei. Acesta va fi momentul de cotitură din viața lui August Wilhelm, întrucît vor urma 13 ani de periplu didactic prin toată Europa, cu opriri în Austria, Elveția, Franța, Rusia sau Suedia. După moartea doamnei Germaine de Stäel, Schlegel se va întoarce în Germania în 1818, dedicîndu-se traducerilor. Pînă astăzi, tălmăcirea pe care a făcut-o din Hamlet este varianta cea mai citită în limba germană a piesei lui Shakespeare. Deși erau obsedați de origini și de elemente primordiale, romanticii germani au tradus enorm din alte literaturi. A rămas celebră vorba lui Novalis din romanul Godwi:„Elementul romantic este el însuși o traducere“, iar într-o scrisoare către August Wilhelm Schlegel, Hölderlin îi mărturisea: „Pînă la urmă, orice poezie e o traducere“.
Meticulos pînă la a face din fiecare cercetare lingvistică un act științific, convingerile lui August Wilhelm Schlegel nu prea se potriveau cu exuberanța lirică a contemporanilor. De aceea, nu e o întîmplare că astăzi August Wilhelm este eclipsat de celebritatea fratelui său, Friedrich Schlegel, a cărui muncă de editor al revistei-program „Athenaeum“ l-a preschimbat în figura centrală a romantismului german, în vreme ce lui August Wilhelm i-a revenit rolul mai modest de teoretician al unui curent pe care alții l-au creat.

Misticul repudiat
Cu se petrece un paradox: bucurîndu-se de faimă în întreaga lume, cei care îl citesc cel mai puțin sînt chiar nemții. Autoritățile germane și-au pus în gînd să îndrepte situația organizînd o expoziție de durată în Castelul Rezidențial din Dresda, capitala Saxoniei, știut fiind că orașul lui Böhme, Görlitz, se află în acest land. Expoziția, înfățișînd felurite ediții ale operei filosofului, se vrea un imbold menit a atrage atenția asupra unui spirit pe care anevoie îl poți clasifica: mai mult mistic decît speculativ, mai mult vizionar decît rațional. Contemporan cu războiul de 30 de ani (1618-1648), Böhme a fost un lutheran convins, văzînd în ruperea de Biserica Catolică în pas providențial în emanciparea landurilor germane. Dar, în ciuda devoțiunii față de spiritul Reformei, pastorii protestanți l-au privit cu suspiciune, grație harismei cu care, strîngînd discipoli, le împărtășea o doctrină ce avea prea puțin de-a face cu dogmele creștine. De altfel, prima lui scriere, intitulată Aurora, pe care nu avea de gînd s-o tipărească, a fost copiată de mînă în numeroase exemplare și răspîndită în rîndul adepților.
Autodidact și deopotrivă habotnic, mergînd în fiecare duminică la liturghie, Böhme gîndea de capul lui, în virtutea unor revelații pe care nici măcar cizmarul din el nu și le putea explica. Darul clarviziunii și obiceiul de a rosti profeții l-au făcut de-a dreptul inavuabil în ochii Bisericii Lutherane. Din acest motiv, la moartea lui, preoții au refuzat să-i oficieze ritualul creștin al înmormîntării. Repudiat în viață, nici după intrarea în pămînt nu i-a fost mai ușor, întrucît mormîntul i-a fost profanat de cîteva ori. Oricum, un spirit obscur a cărui celebritate vine mai degrabă din tonul sibilinic al meditațiilor decît din coerența cu care le-a pus în pagină.