Lumea ca subprodus al cuvântului scris
După douăzeci de ani de la publicarea Lumii de hârtie (The World on Paper, 1994), profesorul canadian David R. Olson face un comeback într-un domeniu de graniță (antropologie, lingvistică, psihologie) pentru a aprofunda o teorie care l-a făcut celebru, că înțelegerea omului asupra lumii sale (filosofia) și înțelegerea lui asupra lui însuși (psihologia) nu sunt decât artefactele literaturii. Noul său volum, Mintea de hârtie (The Mind on paper), apărut tot la Cambridge University Press, în 2016, clădește o adevărată ontologie a cuvântului scris, pornind de la postulatul că „Mintea umană este, în bună măsură, un artefact cultural, un set de concepte format și modelat de produsele activităților literare (…). Literatura a jucat un rol crucial în bulversarea gândirii umane, producând trecerea de la gândirea asupra lucrurilor la gândirea asupra reprezentării lor, adică, la o gândire asupra gândirii. Concepția omului asupra lumii și concepția lui asupra lui însuși sunt, în concluzie, subprodusele unei lumi de hârtie“ (The World on Paper, 1994, p. 282).

Pe când gândul se făcea în gură
În noua lui carte, Olson susține că lumea civilizațiilor care au pus accent pe scris (literate civilizations) a depășit-o întotdeauna în întindere pe cea a popoarelor non-literate. Altfel spus, grecul și romanul locuiau o lume imaginară cu mult mai întinsă decât imperiile lor. Treptat, această lume a scrisului și a cititului a scos în afara lumii centrul ei de greutate, orientându-l pe grec și pe roman către lumea transcendenței, care nu ar fi decât conștiința de sine a cuvântului scris. Hrănită de himerele literaturii, mintea a devenit la rândul ei conștiința cuvântului, un animal livresc închis în biblioteci și hrănit cu propriile simboluri și iluzii. Asupra acestei desțeleniri cognitive atrăsese cândva atenția Tristan Tzara, care strigase în Manifestul Dada 1918 că „gândirea se face în gură“. Hegemonia cuvântului scris a elaborat și definit gândirea ca parte a unei tradiții literare, tradiție care a devenit resursa metacognitivă a unei lumi de cuvinte.

De la dictatul cuvântului scris la hegemonia calculatorului
Din păcate, spune Olson, lumea trăiește o dramatică schimbare de paradigmă, impusă de condiția postmodernă a cuvântului scris. În această dezamăgire, profesorul canadian se intersectează cu o idee a lui Lyotard, cel din Condiția postmodernă, citat la p. 41-42 din Mind on paper, care atenționa că, sub dictatul și hegemonia calculatorului, cuvântul scris își va pierde rolul autocratic, iar literatura, ca marfă de consum a minții, își va pierde plus-valoarea. Oralitatea gândirii va avea și ea de suferit. Gândul nu se va mai face în gură, ci în pixeli. Adevărurile nu se vor mai edifica în academii, ci în corporațiile de calculatoare. Toată această delegitimare a cuvântului scris va înseamna apusul marilor narațiuni și dezintegrarea agregatelor de simboluri pe care s-au clădit marile culturi. Nu va mai rămâne decât adularea unei veșnice întoarceri la ctrl-alt-delete, care nu înseamnă și anunță o ștergere fără de sfârșit a memoriei și, implicit, a lumii.
Disperarea literaturii se aude și dinspre neopragmatismul lui Peirce, cel care nu vedea în cuvântul scris decât un „simplu, transparent cifru pentru discurs“. Sau, cum vizionar o spunea încă din 1934 John Dewey, „un echipament tehnic“ pus la îndemâna omului revoluției tehnico-științifice, cel care va „trăi în interiorul unei culturi mai înalte decât a sălbaticilor lui anceștri“ (apud idem, p. 39).

Tehnici de resuscitare a literaturii
Soluția lui Olson pentru supraviețuirea literaturii o aflăm într-o altă carte a sa, dedicată educației, un volum colectiv intitulat Alfabetizare, limbă și învățare (Literacy, Language and Learning, Cambridge University Press, 1985). Urmărind „Natura și consecințele scrisului și cititului“, Olson ne spune aici, într-un capitol intitulat „Competențe orale și literare în primii ani de școală“, că încă de la vârste fragede, literatura trebuie să devină „limba maternă“ pentru copil. Intrarea acestuia în lume pe poarta cuvântului scris îl va face mult mai comunicativ și mai predispus la a locui un univers cultural. Olson și coautorii refuză soluția gadget a părinților grăbiți și îndepărtați, ei înșiși, de binefacerile imperiului imaginar al cuvântului scris. Chiar înainte de al învăța să scrie, copilul trebuie apropiat de oralitatea cuvântului scris. Iar crescând relevanța cuvântului într-o lume a imaginii, creștem speranța de viață a literaturii. Iată de ce poveștile spuse în primii ani de viață au o influență capitală asupra coeziunii discursului de mai târziu al copilului. E vremea ca părinții să se preocupe, spune Olson în Introducere, de dezvoltarea abilităților literare, cele care îl vor ajuta pe copil să se înțeleagă pe sine și să înțeleagă mai bine o lume de semne, cu atât mai întinsă cu cât cuvântul este mai bine îmblânzit.

Poliglotul filosof
Pe 12 iunie s-au împlinit 350 de ani de la nașterea lui Wilhelm von Humboldt (1767-1835), un pionier al lingvisticii europene, a cărui carte, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra umanității, a exercitat o statornică înrîurire asupra filosofiei limbajului din secolul XX. Spre deosebire de fratele Alexander, care și-a dobîndit de timpuriu notorietatea grație expedițiilor făcute în scop de cercetare geografică, Wilhelm și-a petrecut viața mai curînd în anonimat. De altfel, cartea sa capitală a fost publicată de fratele lui după moarte (1836). Înclinația pentru limbi și-a arătat-o de timpuriu: la vîrsta de 13 ani vorbea franceză, latină și greacă, iar pînă la sfîrșitul vieții a ajuns să stăpînească peste 12 idiomuri, printre care chineza și araba. Alături de Herder și Fichte, a fost gînditorul care a pus în lumină relația esențială dintre limba unui popor și viziunea lui asupra lumii. Deși intrat într-un con de umbră după Al Doilea Război Mndial, teoria lui a fost resuscitată de Eugen Coșeriu în cadrul Școlii de Lingvistică de la Tübingen. Wilhelm von Humboldt a murit pe 8 aprilie 1935 la Tegel.