Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Lapsusuri politice

Definite de Freud, un pic simplu, ca o expresie a unor dorinţe refulate, lapsusurile sunt din ce în ce mai frecvent vânate de jurnalişti de când televiziunea le face greu de trecut cu… auzul. E vorba de lapsus linguae în general, care a luat locul vechiului lapsus calami, de condei, adică, din galaxia Gutenberg. Desigur, nici jurnaliştii sau moderatorii de talk-showuri nu sunt cruţaţi de astfel de scăpări caraghioase şi, în definitiv, nevinovate pentru cei mai mulţi dintre noi, cu excepţia psihanaliştilor, care le caută cu orice preţ (în memoria lui Freud, fără îndoială) tot felul de semnificaţii. Unele vor fi având de-a face cu subconştientul, dar, cu siguranţă, nu toate. O dactilografă de la „Contemporanul” de pe vremuri, femeie între două vârste şi divorţată, bătea de fiecare dată la maşină coi în loc de voi. Clapele cu pricina fiind una alături de alta, motivul nu trebuia căutat în situaţia familială sau în vârsta critică a femeii. Nici lapsusul unui reporter de la TF1 de acum mulţi ani, când comenta o apariţie a liderului PS, Michel Rocard, n-are vreo relevanţă psihanalitică : „În dimineaţa asta, Rocard şi-a prezentat sexul la congres…” Era vorba de text, bineînţeles. Rocard i-a suflat, cu umor, dar destul de tare ca să fie auzit: „Era probabil ceea ce trebuia să fac, ar fi avut cu siguranţă mai mult ecou”. Dar să vedeţi cu cât aplomb comentează psihanaliştii lapsusurile a căror conotaţie sexuală pare evidentă. Se ştie că ambiţioasa şi spectaculoasa ministresă a justiţiei din primul guvern de după alegerea lui Sarkozy în funcţia de preşedinte al Franţei, Rachida Dati, a comis un astfel de lapsus pe un post de televiziune : „Când îi văd pe unii pretinzând procente de rentabilitate de 20 sau 25% la o felaţie cvasi nulă…” Vroia să spună inflaţie. Şi acum staţi strâmb şi judecaţi drept interpretarea unui specialist în psihicul uman. Dincolo de asemănarea fonică a celor două cuvinte, s-ar afla ascuns un adevăr, susţine el. Să nu credeţi că are în vedere faptul că Rachida se gândea neapărat la ceea ce i-a ieşit pe gură. Ar fi prea de tot banal, ca să nu zic neştiinţific. Specialistul chestionat de „L’Express” în ultimul număr pe august afirmă că Rachida a simţit (în mod inconştient, fireşte) nevoia de a detensiona o discuţie devenită prea gravă, şi a provocat un moment de plăcere. „Într-adevăr, notează specialistul, felaţia de care e vorba scade inflaţia organului sexual, ea putând fi (sub)înţeleasă ca erecţie”. Ei da, nouă nu ne-ar fi trecut prin minte că inflaţia care ne topeşte bănuţii e de fapt o erecţie a organului financiar şi, cu atât mai puţin, că şi-ar găsi soluţionarea într-o practică sexuală, pardon, economică pe care nimeni n-o mai consideră perversă.


Banderas şi Almodovar

După mai bine de treizeci de ani, Antonio Banderas joacă din nou într-un film, al şaselea, regizat de Pedro Almodovar. Şi ce titlu semnificativ: „Pielea în care locuiesc”! La Malaga, unde s-a născut, tânărul Banderas a primit întâmplător un rol într-o piesă şi, fără să ezite, şi-a spus că e făcut pentru teatru. A strâns 15.000 de pesetas, nu mai mult de 80 de euro de astăzi, şi a plecat la Madrid. O bună bucată de vreme, a dus-o foarte greu, dând zilnic şi zadarnic târcoale Teatrului Naţional. Era pe punctul să renunţe şi să se întoarcă la Malaga cu coada între picioare, cum i se prezisese, de altfel, la plecare, de către prieteni invidioşi, când portarul teatrului, care îi dădea uneori de mâncare, din milă, i-a arătat-o pe fata directorului. Luându-şi inima în dinţi, Banderas a întrebat-o dacă nu se găseşte şi pentru el vreun rolişor. A doua zi, cu câteva minute înainte de a lua drumul gării, a primit un telefon şi a fost invitat la o audiţie pentru o piesă. A trecut proba cu bine şi iată-l angajat. Întâlnirea cu Almodovar s-a petrecut tot din întâmplare. Regizorul s-a aşezat la masa de pe o terasă madrilenă la care Banderas se afla cu câţiva colegi de teatru, unul dintre ei fiind o cunoştinţă a lui Almodovar, şi i-a propus tamnisam să joace într-un film al lui. Era prima oară când lui Banderas i se propunea să joace într-un film şi n-a lipsit mult să refuze. Almodovar nu era însă omul dispus să accepte un refuz şi, încă, din partea unui cvasi necunoscut. Aşa că, Banderas s-a pomenit acasă cu un scenariu în plic. L-a citit, destul de uimit, a acceptat, mai mult din curiozitate, rolul şi aşa a început colaborarea lui cu cel mai original regizor spaniol al vremii. După cinci filme, cei doi s-au despărţit, văzându-se din când în când la o bere sau vorbind la telefon. Trei decenii mai târziu, Banderas joacă iarăşi într-un film al lui Almodovar. Un mare film, după părerea celor care l-au văzut în avanpremieră.


În pat cu inamicul

Cam aşa s-ar traduce titlul celei mai recente biografii consacrate faimoasei Coco Chanel de către un american, Hal Vaughan, apărută anul acesta în SUA. Nu e nici prima, nici ultima: o preced cel puţin alte trei numai în deceniul din urmă şi îi va succede, în octombrie, şi tot în SUA, încă una. Gabrielle Chanel, cunoscută drept Coco, s-a născut în 1883 la Saumur, în Franţa, într-o familie săracă, fiind la început ucenică de croitorie, dar a ajuns repede, graţie talentelor ei multiple, cea mai mare creatoare de modă şi de parfumuri din lume. A fost o personalitate extrem de controversată, ceea ce explică interesul atâtor biografi, printre care Edmonde Charles-Roux, care i-a fost prietenă apropiată vreme de un sfert de secol. În biografia ei din 1974, Edmonde Charles- Roux n-o cruţă câtuşi de puţin, mai ales când vine vorba de frivolitatea de toţi ştiută a lui Coco, „lebăda neagră”, cum a botezat-o Jean Cocteau, mare admirator al ei, ca şi Picasso şi alţii. Războiul şi Ocupaţia reprezintă epoca cea mai expusă din viaţa originalei femei. Legăturile ei cu nazişti notorii, ca şi protecţia de care s-a bucurat din partea germanilor, sunt bine cunoscute. Ceea ce cartea lui Vaughan aduce nou este că fermecătoarea Coco a fost agentul Abwehr F7124, cu începere din 1940, când se pare că a acceptat să colaboreze în speranţa de a-şi salva un nepot aflat în lagăr şi de a-şi recupera firma de la o familie de evrei cărora le-o cedase, şi, mai mult, că a îndeplinit câteva misiuni pentru care a fost gras plătită de nemţi. În jurul ei s-au aflat mai mereu indivizi dubioşi, spioni ei înşişi, precum şi demnitari nazişti. Şi-a avut tot timpul apartamentul personal la Ritz, chiar şi după întoarcerea din refugiul elveţian de imediat după război, în care a şi murit la 10 ianuarie 1971, adică acum 40 de ani. Nu încape îndoială că era bine intenţionată, fiind vorba de Franţa, crezând că-şi ajută ţara atât de umilită. Problema constă în mijloacele de care s-a folosit. Se glumea pe seama faptului că avea o inimă franceză şi un sex internaţional. Sau că numeroasele ei relaţii erau, fără excepţie, orizontale. Surprizele nu se opresc o dată cu biografia lui Vaughan, chiar dacă americanul a stors la maximum arhivele franceze, spaniole şi germane declasificate între timp. Biografia anunţată a Lisei Chaney, americancă şi ea, promite să adauge portretului şi aşa foarte bogat al lui Coco noi tuşe: agenta F7124 şi nimfomana creatoare a parfumului Chanel 5 ar fi fost, par dessus le marche, bisexuală, drogată iar printre amanţii ei s-ar număra şi Dali.


O biografie a lui Troţki

O autobiografie, „Viaţa mea”, din 1930, şi două biografii publicate după moartea lui Troţki şi, evident, debitoare perspectivei din aceasta, semnate de Isaac Deutscher şi Pierre Broué, iată cam tot ce s-a scris important despre omul căruia i se datorează, împreună cu Lenin, revoluţia rusă din 1917. Hagiografia şi-a tras partea leului. Troţki însuşi a avut grijă să lase posterităţii imaginea pe care o dorea. În bună măsură, dată fiind eficacitatea propagandei denigratoare a lui Stalin şi ecoul ei în intelectualitatea anilor ’30 din secolul trecut, această autoprotecţie este de înţeles. Acum doi ani, un istoric englez a publicat o biografie a omului care fusese numărul doi la Kremlin înainte de expedierea lui în exil de către noul număr unu, biografie în care încearcă să separe neghina de grâu. „Troţki” al lui Robert Service nu seamănă deloc cu Troţki din „Viaţa mea” şi nici cu acela consacrat de Deutscher şi Broué. Printre puţinele merite pe care istoricul de astăzi i le recunoaşte fără rezervă este calitatea literară a operelor sale, fie memorii, fie eseuri, politice şi literare. Dintre politicieni, remarcă Service, doar Churchill îl egalează ca scriitor. Nu se ştia până acum că Troţki a trăit în toţi cei unsprezece ani ai exilului francez şi mexican de după 1929 exclusiv din drepturi de autor. Şi-a administrat cu mână sigură câştigurile şi şi-a făcut din artişti celebri, precum Breton, Rivera, Simenon şi alţii, aliaţi fideli şi de nădejde. Service a apelat la arhivele Institutului Hoover şi ale universităţilor din Moscova, Amsterdam sau Harvard, la proceseleverbale ale Biroului politic al PCUS sau la arhive particulare spre a da la iveală numeroase informaţii necunoscute despre Troţki. Deşi cartea a apărut în 2009 la Londra, un sfert de veac după stingerea mişcărilor troţkiste atât de active în deceniile 7 şi 8, ea n-a stârnit interesul meritat, nefiind nici contestată, cum s-ar fi întâmplat cu siguranţă mai devreme, dar nici apreciată ca biografia cea mai documentată şi obiectivă din toate. Prima traducere este aceea franceză de la Perrin din 2011. Greu se drege o imagine consacrată! Cruzimea cu care fiul de ţăran evreu din Ucraina îi reprimă pe ţărani nu e mai prejos de aceea cu care creatorul Armatei Roşii zdrobeşte revolta marinarilor de pe Kronstadt. Nemilos şi lipsit de scrupule, e probabil că, dacă s-ar fi aflat în locul lui Stalin, nu s-ar fi dovedit un lider mai puţin bestial. Era, în plus, mai inteligent şi mai cultivat, iar ideologia lui, cu mult mai radicală decât a lui Stalin. Cine citeşte „Istoria revoluţiei ruse” sau, mai ales, „Scrierile despre artă” descoperă o viziune atât de stângistă încât caracterul de clasă devine trăsătura de bază a artei, nemijlocit determinată de originea proletară a autorului. În ochii lui Troţki, până şi limba are caracter de clasă. Se ştie că Stalin însuşi n-a mers atât de departe în materie de teorie revoluţionară, ba chiar l-a combătut în 1950 pe lingvistul Nicolai Iacovlevici Marr, care redescoperise tezele extremiste ale lui Tolstoi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara