Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Agatha, Herzlein şi Bandolini

Deşi a declarat într-un interviu că politica n-a interesat-o niciodată, a fost descoperită de curând o nuvelă nepublicată, datând din 1939, în care Agatha Christie îi portretizează pe Hitler şi Mussolini. Sub nume uşor schimbate, Herzlein şi, respectiv, Bandolini. Şi ce portrete! Nuvela făcea parte din seria „Lucrările lui Hercule”, din care unsprezece titluri au apărut într-o revistă între 1930 şi 1940. În 2004, un cercetător irlandez, John Curran, a descoperit nuvela inedită într-unul din cele 73 de carnete olografe rămase de la Agatha Christie a căror descifrare i-a luat patru ani de muncă. Din câte ne spune recenzentul din „L’Express” al ediţiei franceze a Carnetelor secrete ale Agathei Christie, carnetele cu pricina nu sunt cine ştie ce secrete. Ca şi Agendele lui E.Lovinescu, descifrate de Gabriela Omăt cu ani în urmă, carnetele conţin note de jurnal personal, însemnări felurite, nume de personaje şi alte asemenea lucruri din viaţa cotidiană a autoarei. Şansa face că o nuvelă întreagă să se fi rătăcit printre ele şi, încă, să fie singura proză cu subiect politic a Agathei Christie.


A murit Sidney Lumet

Sidney Lumet (1924-2011) a debutat în cinema în 1957 cu „Doisprezece oameni furioşi”, cu Henry Fonda în rolul principal, şi a continuat cu filme la fel de apreciate în care i-a avut ca protagonişti pe Katharine Hepburn, Marlon Brando, Rod Steiger, Al Pacino şi alţii. Fiul a doi actori de teatru idiş, Lumet îşi începe el însuşi cariera ca actor de teatru sub mâna lui Max Reinhardt, înainte de război. Traversează trei generaţii de artişti. În 2005, primeşte Premiul Oscar pentru întreaga carieră. Obişnuia să-şi aleagă scenariile pe care, vorba lui, le „adora”, iar dacă nu găsea nici unul, se mulţumea cu cele pe care le „iubea” sau, la rigoare, pentru care avea un actor adorat sau, măcar, iubit.


Bob Dylan în Vietnam

Dintre toate concertele din turneul asiatic al lui Bob Dylan (Japonia, Coreea de Sud, China şi Vietnam), cu siguranţă cel mai plin de învăţăminte a fost acela din campusul Institutului de Tehnologie din capitala Vietnamului. Dylan, astăzi în vârstă de 70 de ani, s-a numărat printre artiştii care au condamnat războiul purtat de americani în Vietnam. Câteva dintre cântecele lui cele mai ascultate, deşi se refereau la nenorocirea războaielor în general, fără a-l menţiona expressis verbis pe acela din Vietnam, s-au bucurat cu patru decenii în urmă de succes tocmai fiindcă toată lumea le lega de acesta. Cel mai popular cântăreţ local din anii ’70 era supranumit Bob Dylan al Vietnamului. Concertul recent al rockerului american în Vietnam a fost primit cu indiferenţă de tinerii prezenţi, câteva mii totuşi, care nu mai au nici o amintire despre epoca în care Vietcongul a câştigat bătălia cu sudul proamerican şi nici despre comunizarea brutală care i-a urmat. Bob Dylan a fost primit cu indiferenţă. E limpede că nu mai vorbeşte pe limba lor. Vietnamul e, ca şi China, o ţară emergentă, amestec straniu de comunism şi economie de piaţă. Dar dacă în China Bob Dylan n-a primit viză decât după ce a prezentat cu anticipaţie autorităţilor titlurile cântecelor din concert, în Vietnam el a cântat ce a dorit fără ingerinţa cenzurii. Mai inteligenţi, cenzorii vietnamezi decât cei chinezi!


Intoleranţă

În Duminica Floriilor, în muzeul de artă contemporană Collection Lambert din Avignon a pătruns un grup de persoane, veritabil comando, care a distrus cu lovituri de ciocan o fotografie a americanului Andres Serrano reprezentând un crucifix înecat în sânge şi în urină. Directorul muzeului a declarat că nu consideră actul ca izolat şi întâmplător, dezvăluind că a fost nevoit să blocheze site-ul muzeului ca urmare a 30.000 de mail-uri care pretindeau scoaterea fotografiei din expoziţie. A doua zi, personalul muzeului a cerut protecţia poliţiei după ce a primit, la rândul lui, ameninţări cu moartea. Prefectura Vaucluse şi primăria din Avignon n-au scăpat nici ele asaltului fanaticilor: plângeri peste plângeri împotriva muzeului, a cărui închidere o cereau. La originea barbariei s-ar afla o grupare catolică integristă din Avignon, care ascultă de Monseniorul Cattenoz, contestat de propria ierarhie pentru excesele lui de autoritate dogmatică. Deloc întâmplător, la Avignon, extrema dreaptă a obţinut la cantonalele recente 30% din voturi. Presa franceză a publicat, cu această ocazie, o lungă listă de acte de agresiune contra artei, unele încheiate cu victime umane, cum ar fi incendierea unui cinematograf din Paris în 1988, unde rula filmul lui Scorsesee „Ultima ispită a lui Christ”, soldată cu 13 răniţi.


De ce secolul XX l-a luat pe Sade în serios?

Eric Marty a publicat de curând o carte care are în titlu întrebarea de mai sus. Autorul explică într-un mod original trecerea pe care opera marchizului de Sade a avut-o la filosofi şi scriitori francezi din a doua parte a secolului XX, precum Barthes, Blanchot, Bataille, Klossowski, Foucault sau Lacan. Se ştie că teoretizarea şi planificarea violenţei în proza lui Sade l-au determinat pe Adorno în 1944 să se întrebe dacă nu cumva e vorba de o prefigurare a nazismului. Toţi cei care şi-au făcut din Sade un idol aparţin generaţiei structuraliste, cunoscută pentru înclinarea ei către un mod de gândire „totalitar”. Eric Marty are o explicaţie de altă natură şi anume centrarea pe limbaj, atât a structuraliştilor, cât şi a lui Sade. A spune ce nu se spune: iată esenţialul! A mărturisi inavuabilul, despre noi înşine, dar şi despre ceilalţi. În acest demers ar sta elementul comun al gândirii marchizului din secolul XVII şi al structuraliştilor din secolul XX, din punctul de vedere al autorului cărţii.


Un critic rău

Numele lui este Daniel Mendelsohn. Este american, are 50 de ani şi scrie frecvent în principalele reviste de pe Coasta de Est a SUA. Despre filme, literatură, teatru. E considerat redutabil mai ales când nu-i place o carte sau un film. Şi, cum de obicei, nu-i place mai nimic din ce vede pe scenă, pe ecran sau din ce citeşte, toată suflarea intelectuală americană se teme de el. La New York, unde locuieşte, predă literatura greacă. Veche, se înţelege. Aşa se face că le recomandă scenariştilor să citească ce scrie Aristotel în Poetica despre construcţia corectă a unei intrigi. Pe Truman Capote îl consideră un „mincinos înveterat”. Filmul Troia al lui Wolfgang Pedersen e „ridicol”. Tarantino pare „mai curând un spectator decât un creator”, vinovat de „pasivitate, vacuitate” şi „incapabil să spună cel mai neînsemnat lucru despre realitate, într-atât tot ce ştie provine din universul filmului”. Pe Kundera îl bănuieşte de snobism fiindcă găseşte cinematograful creator de false valori. Şi aşa mai departe. Oferă o lectură pasionantă chiar şi când exagerează sau greşeşte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara