Cultura literară în declin

Şi unde? În ţara în care cultura sau arta înseamnă dintotdeauna literatură: în Franţa. Nostimada este că, de pildă, oamenii politici continuă a face caz de cunoştinţele lor în materie, convinşi că asta dă bine, chiar dacă nimeni nu poate jura că electoratul actual mai e sensibil la literatură. Mai demult, un om de televiziune, devenit ulterior ministru al, desigur, Culturii, îi atribuia lui Hugo cea mai citată poezie a lui Baudelaire. Recent, un secretar de stat, ce e drept, la Comerţ, şi fost purtător de cuvânt al partidului de guvernământ, declara, culmea, în parlament, că opera literară preferată îi este Zadig et Voltaire. Ceva ştia el, doar că titlul cu pricina este al unei celebre firme de prêt-à-porter (îmbrăcăminte de gata) şi nu al unei opere de literatură. De suferit, suferă şi limba textelor politice, tot mai precară stilistic, pe măsură ce devine tot mai pretenţioasă. Până şi presa de stânga a remarcat erorile de exprimare din proiectul Partidului socialist şi platitudinile lingvistice ale liderului său, când îl prezenta la televiziune.

Revanşă postumă

În 1922, un editor londonez reimprimă 2.000 de exemplare din marele roman Ulisse al lui Joyce. 500 dintre ele sunt arse din dispoziţia vameşilor din New York. Ca să compenseze pierderea, Egoist Press imprimă 500 de noi exemplare cu menţiunea explicită menite a le înlocui pe cele distruse în trecere prin SUA. 499 sunt din nou confiscate, de data aceasta, de vama din Folkestone. Foarte puţine au ajuns până la noi. Casa de licitaţie Pisa a pus de curând în vânzare un exemplar. Preţ de pornire: 15.000 de euro. Aveţi timp până pe 3 mai să vă procuraţi banii. Cel puţin aşa susţine „L’Express” din prima săptămână din aprilie.

Nici un poet la Academia Franceză

Au avut loc alegeri la Academia Franceză. După cum ne informează presa, de la Jean Cocteau (1889-1963), nici un poet na mai fost ales membru al venerabilei instituţii. Cel mai recent candidat nenorocos din genul cu pricină este Olivier Mathieu, despre care, probabil, n-am fi auzit, dacă nu lua curajoasa hotărîre de a pune la încercare iubirea de poezie a academicienilor. Se pare că ne- şansa i s-a tras de la discursul de recepţie, cu care a venit înarmat înaintea votului, ignorând proverbul românesc că nu e bine să vinzi blana ursului din pădure. Dar nu proverbul în sine i-a venit de hac şi nici conţinutul discursului, care era, conform cutumei, un elogiu la adresa predecesorului său, Maurice Druon. Discursul era însă în versuri, două sute la număr, şi, încă în alexandrini, ceea ce se vede că i-a excedat pe prozaicii academicieni. Prea multă poezie strică! A fost aleasă din primul tur o romancieră mult mai cunoscută, Danièle Sallenave, feministă convinsă, pe urmele idolului ei de odinioară, Simone de Beauvoir. Ironia sorţii face ca o feministă să ocupe fotoliul şi să adreseze omagiul ritual celui care s-a opus până la moarte acceptă rii femeilor în Academie. Sallenave este abia a şaptea femeie academician. Norocul ei a fost că Academia Franceză îi priveş te cu mai mare simpatie pe romancieri decât pe poeţi. Tot e ceva dacă ne gândim că Academia Română i-a uitat, de la o vreme, şi pe unii, şi pe alţii. Cine îşi aduce aminte numele şi data la care a fost primit ultimul scriitor să ne dea un telefon al redacţiei.

Poeţi şi dictatori

Ce legătură să fie între literatură şi putere? Cazul liderului sârb, Karagić, poet talentat, înainte de a fi criminal de război, în prezent judecat de Tribunalul de la Haga, a putut părea întâmplător. Aflăm însă, iată, că şi Gbagbo, preşedintele nereales din Coasta de Fildeş, refugiat într-un bunker din capitala ţării, după ce a declanşat un război civil soldat cu mii de morţi, a cochetat în tinereţe cu literatura. A scris o piesă de teatru, nu ştim cât de valoroasă, al cărei subiect ne-ar interesa, nu de alta, dar dacă are vreo legătură cu crimele contra umanităţii care i se pun în cârcă autorului? Americanii i-au oferit la începutul conflictului o ieşire onorabilă din scenă: o catedră universitară. De literatură? Nu s-a precizat. Tot atunci, imediat după alegeri, a fost vizitat de mai mulţi intelectuali francezi, care i-au exprimat sprijinul lor de oameni de carte. În 2004, un mare cineast ivorian i-a consacrat un film. E adevărat, politicianului, nu poetului. O intelectuală este şi soţia lui Gbagbo, Simone, franţuzoaică de origine, pe care a cunoscut-o pe când mai era fanul lui Leopold Sedar Senghor, poet şi preşedinte, cum se ştie, el însuşi. Semnificativ este că Gbagbo s-a putut lăsa de literatură, dar nu se poate lăsa de putere. Închisoarea de la Haga va mai avea un scriitor drept client permanent.

Patru pedepse pentru Coran

„Avem de ales între mai multe pedepse: să ardem Coranul, să-l înecăm, să-l rupem în bucăţi sau să-l împuşcăm”, informa o lume întreagă pe siteul propriu un oarecare Terry Jones, pastor evanghelic în Gainesville, Florida, într-o comunitate de 50 de persoane. Până la urmă l-a ars, filmând scena, ca să fie văzută de toţi iubitorii de autodafeuri de pe glob. Ideea, pastorul o avea de la 11 septembrie, dar atunci a fost deconsiliat de însuşi secretarul de stat de la Apărare. La 20 martie, anul acesta, a trecut la fapte. Rezultatul a fost că 12 persoane au murit în Afganistan, când mii de protestatari au atacat cartierul general al ONU. Pe Terry Jones nu par a-l frământa consecinţele gestului său. În definitiv, islamiştii, declară el senin, au făcut mult mai multe victime. Şi nu l-au condamnat ei la moarte pe Salman Rushdie pentru un roman socotit a-i leza pe musulmani? Unde pui că violenţa este, după părerea pastorului, înscrisă în Coran. Argumentul din urmă este suficient spre a proba că nu e vorba în toată oribila poveste de nimic altceva decât de ură şi de ignoranţă. Coranul nu propovă- duieşte violenţa sau uciderea celor de altă credinţă. Terry Jones ar fi trebuit să-l citească înainte de a-l condamna la moarte. Intoleranţ a n-a fost niciodată o soluţie. Iar autodafeurile nu pot trezi decât amintiri repugnante.