Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Uitata Selma Lagerlöf

Salonul cărţii Salon du Livre de anul acesta n-a mai avut o singură ţară invitată, ca în alţi ani, ci un grup de ţări, mai exact acelea nordice: Islanda, Norvegia, Danemarca, Suedia şi Finlanda. Alegerea n-a fost străină de succesul de ultimă oră în Franţa şi pe continent al literaturii scandinave, îndeosebi al romanelor poliţiste. Nume ieri necunoscute, precum islandezul Arnaldur Indridason sau suedezul Henning Mankell, sunt astăzi printre cele mai des citite pe coperta unor romane din Livre de poche. De departe cel mai celebru este suedezul Stieg Larsson, a cărui trilogie, Millenium, tradusă şi la noi, s-a vândut în 45 de milioane de exemplare, şi face în prezent obiect de litigiu, cum aţi putut afla şi din meridianele R.l., între tovarăşa de viaţă a romancierului, decedat înainte de succesul mondial al romanului, şi un fiu dintr-o precedentă căsătorie. Cu ocazia Salonului, presa franceză a comentat pe larg acest fenomen al romanului nordic, comparabil cu acela al romanului sud-american din anii ’60 ai secolului trecut (de care, fireşte, nu şi-a adus nimeni aminte, deşi punctul de pornire a fost Parisul, unde se refugiaseră numeroşi scriitori hispano-americani, alungaţi de dictaturile din ţările lor ca şi din Spania încă franchistă). Au fost publicate hărţi literare, din cele pe care le vedeam pe vremuri în cabinetele de literatură din şcolile noastre, marcându-se numele cele mai importante din cele cinci literaturi aflate în centrul atenţiei. O hartă de acest fel, cu nume de scriitori clasici şi contemporani deopotrivă, publică Le Monde des Livres din18 martie. Îi regăsim pe Halldor Laxness din Islanda, pe Henrik Ibsen din Norvegia, pe Andersen şi pe Karen Blixen din Danemarca, pe August Strindberg din Suedia şi pe alţii mai puţin faimoşi. Singurul nume mare, unul dintre cele mai mari, care lipseşte de pe harta lui Olivier Truc, corespondentul ziarului francez la Stockholm, este Selma Lagerlöf. Facem cuvenitul adaos.


Umberto Eco, antisemit?

Romanul recent al lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga, a stârnit o vie polemică în Italia, autorul fiind acuzat, nici mai mult, nici mai puţin, de antisemitism. Campania a declanşat-o profesoara de teologie Lucetta Scaraffia în ziarul Sfântului Scaun L’Osservatore romano. Au urmat două articole, e drept, ceva mai puţin vehemente, datorate unei apreciate comentatoare de origine evreiască, Anna Foa, respectiv, rabinului Ricardo De Segni. Romanul e povestea unui falsificator care şi-a consacrat viaţa fabricării de documente care îi incriminează pe evrei, pe masoni şi pe catolici. Acţiunea se petrece între anii 1830- 1898, anii afacerii Dreyfus, ai Protocoalelor Sionului şi ai expediţiei lui Garibaldi. Deşi intenţia lui Eco a fost aceea de a denunţa falsurile istorice ale acelor ani tulburi în întreaga Europă, criticii romanului s-au legat de faptul că protagonistul, Simone Simonini, este un tip relativ simpatic, ceea ce i-ar putea determina pe cititori să „cedeze farmecului acestui falsificator antisemit”, mai mult, să ia în serios insultele adresate de el evreilor şi celorlalţi. Am citat după recenzia din Le Nouvel Observateur din 17-23 martie. Eco a replicat relevând confuzia, de care se fac vinovaţi comentatorii, între personaj şi autor. Antisemitismul personajului nu-l implică pe al autorului. La acest argument, am adăuga un altul: comentatorii care au desfiinţat romanul dovedesc o ignoranţă crasă în ce priveşte natura ambiguă a genului. „Descrierea minuţioasă a perfidiei evreului dă naştere bănuielii de ambiguitate”, susţine cu candoare Lucetta Scaraffia. Tocmai această ambiguitate face din Cimitirul din Praga un roman istoric şi nu un studiu istoric, o ficţiune complexă şi nu un documentar, o operă de imaginaţie şi nu un pamflet ideologic. Contestatarii lui Eco ar fi avut nevoie de câţiva ani de critică ideologică, precum aceea din epoca realismului socialist, ca să se dezveţe de a citi literatura printr-o prismă care o falsifică. Spre deosebire de falsificatorul Simone Simonini, falsificatorii ca Lucetta Scaraffia nu sunt nici măcar simpatici.


Când artiştii se pronunţă în politică

În ultima săptămână din martie, folkista Joan Baez este protagonista unui turneu în Franţa. De data asta, însoţită de un singur muzicianorchestră, care o acompaniază la şase instrumente. Vizita Bătrânei Doamne (pare greu de crezut, dar a împlinit 70 de ani!) a stârnit interesul presei mai puţin pentru ce a făcut ea în muzica folk decât pentru luările ei de atitudine politică. Nu e un secret că îl admiră de o viaţă pe Castro. Dar nu ştiam că i-a recomandat lui Obama să nu candideze la preşedinţia SUA şi să aleagă calea unei mişcări de felul celei a lui Martin Luther King de pe vremuri. Nu veţi ghici de ce! „Cred că eliberat de sarcinile funcţiei sale Obama ar fi putut fi contra războiului din Afghanistan (precum a fost King contra celui din Vietnam – n.n.) în loc să fie obligat de a-i apăra cauza.” Ca să vedeţi de câtă perspicacitate politică poate da dovadă artista noastră! O scriitoare indiană, Arundhati Roy, al cărei prim roman a fost tradus recent în franceză, acordă şi ea un interviu pe jumătate politic în care crede că revoluţiile din ţările arabe sunt rodul unor manevre cinice ale marilor puteri. Acesta e de altfel motivul pentru care lumea arabă ar ţine prima pagină a jurnalelor de pretutindeni, care ignoră alte evenimente deopotrivă de importante, dar în care SUA, Israelul şi acoliţii lor n-au nici un interes. Tot o scriitoare, mai puţin mediatizată, Calixthe Beyala, colaboratoare la Figaro, între altele, a sărit în apărarea lui Gaddafi, „un om foarte respectat în ţara lui şi în Africa”, care „a participat la toate mişcările de eliberare a popoarelor oprimate”. Şi a trezit „mari speranţe Africii de mâine”. Deseori invitată în Libia, romanciera franceză declară că a admirat binefacerile regimului lui Gaddafi, spitale gratuite, şcolarizare sută la sută, femei vesele şi străzi largi. Cât priveşte condamnarea infirmierelor bulgare, ca ţapi ispăşitori pentru ororile din sistemul medical libian, sprijinul acordat terorismului internaţional, închisorile subpământene descoperite la Benghazi, tortura şi, mai nou, războiul contra propriului popor, acestea şi altele nu sunt decât calomnii ale propagandei occidentalilor. Dacă tăceau, artişti rămâneau.


Nici Godard n-a scăpat!

Alain Fleischer e un regizor de cinema obscur care nu-i poate ierta lui Jean-Luc Godard că e mai celebru decât el. Şi, după ce l-a făcut praf într-un film, Fleischer a lăsat bobina pentru computer şi a scris o cărticică în care încearcă să demonstreze că duşmanul lui de moarte este, aţi ghicit, antisemit. Cum vedeţi, se poartă nu numai în Italia, dar şi în Franţa acuzaţia cu pricina. Dacă Fleischer ar avea dovezi convingătoare, lucrurile ar fi grave. Din păcate pentru el şi din fericire pentru Godard, nu se află în cărticică nici cea mai mică umbră de argument, în pofida faptului că autorul ia la purecat toate declaraţiile, frazele, expresiile, cuvinţelele şi semnele de punctuaţie ale regizorului. După ce întinde pe patru pagini „analiza” unei fraze „suspecte”de patru rânduri a lui Godard, Fleischer recunoaşte el însuşi, într-un rând, cu candoare: „Nu sunt sigur de loc că această frază poate fi socotită o probă de antisemitism”. Cel puţin în cazul acesta, s-a dat bătut. În altele, nu se lasă. Şi uite cum, din ură şi din prostie, se poate naşte o carte!


Patrimoniu în pericol

După Egipt, al cărui Muzeu Naţional a fost pus în pericol la începutul lui februarie de poliţiştii lui Mubarack, refugiaţi în incinta lui, de unde aruncau cu cocteiluri Molotov în manifestanţii contra lui Mubarack şi care a fost vandalizat în câteva rânduri, iată, Libia este şi ea ţinta protestelor Unesco, pentru că războiul în curs ameninţă siturile înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial. Irina Bokova, Directoare Generală a Unesco (care va face o vizită oficială în România la sfârşitul lunii aprilie), a semnalat atât riscurile distrugerii unor valori inestimabile datând din Egiptul antic, cât şi pe cele legate de siturile libiene aflate pe aceeaşi Listă. E vorba de complexele arheologice de la Leptis Magna, Sabratha şi Cirenaica, de cetatea de la Ghadames şi de picturile rupestre de la Tadrart Acacus.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara