Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

A murit François Nourissier

La 15 februarie s-a stins din viaţă romancierul şi criticul francez François Nourissier, în vârstă de 83 de ani. Suferea de mai multă vreme de Parkinson, dar continua să scrie şi să participe la şedinţele juriului Goncourt, în care îi luase locul în 1977 lui Raymond Queneau. Era celebru pentru intransigenţa sa şi pentru furia cu care îi trata pe membrii juriului care nu citeau cărţile propuse pentru premiere. A început ca director literar la Grasset şi a dat rareori greş în desoperirile de autori. Ani buni şi-a legat numele de foiletonul critic din „Les Nouvelles littéraire” şi din „Le Figaro Magazine”. Era supranumit Sainte-Beuve al secolului XX. Romanele, publicate ulterior şi traduse în numeroase limbi, inclusiv în română, au fost printre cele mai apreciate din literatura franceză de după al doilea război. Ele au început prin a fi autobiografice, oarecum similare cu ale creatorului „autoficţiunii”, Serge Doubrovski, şi el decedat de curând şi tot la 83 de ani, sfârşind prin a zugrăvi societatea contemporană în maniera lui Balzac, la care a şi fost, nu o dată, raportat. Ultima lui carte, Fără geniu, din 2000, este o mărturisire de o luciditate necruţătoare, inclusiv când e vorba despre sine însuşi. Nourissier se îndoia de rolul pe care un bătrân ca el îl mai are de jucat în viaţa literară şi se întreba : „Este oare onorabil să îmbătrâneşti şi să continui să scrii?” Chiar dacă nu-i plăcea s-o recunoască, influenţa îi fusese decisivă în literatura deceniilor 8-10, dar credea că venise timpul retragerii. Scria în ultima lui carte (cităm după „Le Point” din 24 februarie): „ Nu înţelegi că ai fost văzut destul? Patruzeci şi opt de ani de care s-a ales praful… Gata, ţi se spune! Timpul tău s-a dus. Ai fost aplaudat – mai ţii minte? – ai fost şi ocărît un pic, tocmai bine cât să simţi că trăieşti. Dar acum, jocul s-a încheiat, du-te acasă! Mătura, vântul, basta!” Cu toate acestea, judecăţile asupra vieţii literare îi rămăseseră la fel de exacte: „Mi se pare că mediul literar a devenit mai aspru şi mai dur. Adversarul e mai puţin tolerat, nu mai e vorba de a accepta nici un eclectism, din contra, vrem să scăpăm de toţi cei care nu au aceeaşi estetică… Editorii un pic isterici şi pătimaşi de altădată au dispărut aproape cu desăvârşire.”


O polemică necesară

Acelaşi număr din „Le Point” de la sfârşitul lui martie a avut buna idee de a-i repune faţă în faţă pe doi foşti adversari în materie de cultură franceză: americanul Donald Morrison şi francezul Olivier Poivre d’Arvor. Cu trei ani în urmă, când răspundea la Quai d’Orsay de promovarea culturii franceze în străinătate, OPDA criticase sever concluziile unei anchete a lui DM din „Time Magazine” care considera cultura franceză depăşită şi crepusculară. Recent, OPDA a publicat el însuşi o carte, pe care recunoaşte a i-o fi inspirat ancheta lui DM, în care convine cu acesta că e vorba de o „capitulare” ruşinoasă a intelectualilor francezi în faţa provocărilor epocii actuale. „Le Point” l-a invitat pe DM să comenteze cartea lui OPDA, care nu mai e funcţionarul de ieri al Externelor şi nu mai e obligat la reţinere diplomatică. DM răsuceşte cuţitul în rană: nu numai că francezii n-au ţinut pasul cu noile tehnologii din era internetului, care ar fi schimbat la faţă cultura de peste Ocean, dar nici măcar n-ar fi reuşit să reziste maşinii americane de război, transformând procesul de globalizare într-unul de americanizare şi, încă, fără condiţii. Unele cifre ar fi, după părerea celor doi, elocvente: între 1990 şi 2010, au fost traduse în Franţa din engleză, îndeosebi americană, 600.000 de titluri, dar în SUA din franceză în engleză doar 950. Faceţi împărţirea şi veţi vedea decalajul! În ce ne priveşte, am atrage atenţia asupra caracterului discutabil al raportului, care, pe de o parte, se referă la difuzarea cărţilor, nu la greutatea lor culturală, iar pe de alta, pune în aceeaşi oală cărţi de literatură şi de ştiinţă al căror rol e complet diferit în viaţa unui popor. SUA au de cinci ori mai mulţi cetăţeni decât Franţa şi au fost dintotdeauna înclinate spre o cultură de masă. Franţa, ca mai toate ţările europene, a ales cultura pentru elite. Bătălia canonică din SUA deceniilor trecute n-a găsit ecou în Europa, unde s-a considerat mereu că numai literatura adevărată, nicidecum aceea de consum, poate juca un rol valabil în formarea conştiinţei intelectuale a unui popor. Şi pe bună dreptate: nu se poate face educaţie culturală prin subproduse. Pretinsa transformare a culturii americane sub presiunea media constituie o eroare de apreciere extrem de periculoasă. Media flatează prostul-gust şi kitchul. E inutil să divagăm pe tema faptului că media bate spre un public considerabil mai larg. Nu schimbarea culturii sub influenţa mediei constituie problema esenţială, ci împiedicarea acestei schimbări prin schimbarea mediei însăşi şi, în aşa fel, încât să joace cu adevărat un rol benefic în cultura societăţii contemporane.


Malaparte, vieţi şi legende

Aşa se intitulează biografia de peste 600 de pagini consacrată de către Maurizio Serra unuia dintre cei mai originali şi mai contestaţi scriitori italieni din secolul trecut. Lui Malaparte (1898- 1957), criticii i-au aplicat porecla pe care el însuşi i-o dăduse idolului tinereţii sale, Mussolini, Signor Cameleone. Et pour cause! Instabil, capricios, purtând mai multe măşti, la fel de multe ca şi opţiunile sale politice, basculând de la extrema stângă la extrema dreaptă, Malaparte s-a făcut cunoscut nu numai prin reportajele sale, fiind considerat creatorul genului în literatura modernă, dar şi prin romane deopotrivă de şocante. Mitoman şi paranoic, autorul lui Kaputt, împărtăşeşte idealurile avangardei şi excesele expresionismului, fiind în acelaşi timp un estet, în tradiţia lui D’Annunzio, cinic şi dezabuzat. În viaţă a jucat mereu teatru, amestecând dispreţul faţă de semeni cu gesturi patetice de simpatie faţă de mediile populare. S-a putut lăuda cu prietenia a doi dintre tiranii lumii, care l-au primit pe reporter, Mussolini şi Mao. Spectaculoasa lui vilă de la Capri a fost imortalizată într-un film de Godard. Claude Arnaud consideră, în „Le Point”, că biografia lui Serra este temeinic informată şi obiectivă, denotând o minuţioasă despuiere a arhivelor şi neîncercând „să ascundă jena pe care o suscită personajul”.


Un proces neobişnuit

În ianuarie 2009, Sophie Delassein publica în Le Nouvel Observateur un atac la adresa cântăreţului la saxofon Pierre Perret în care îl acuza de a fi fabulat pe tema unor strânse şi amicale raporturi cu marele scriitor Paul Léautaud (1872- 1956). Într-o carte de amintiri, dar şi cu alte nenumărate prilejuri, Perret susţinuse a-l fi frecventat, foarte tânăr fiind, la începutul anilor ’50, pe ursuzul bătrân, în casa lui de la Fontenay-aux Roses, plină de pisici, fără lumină electrică, fiind preferate lumânările, şi în care maimuţa Guenette îi ţinea scriitorului de urît. Îndoielile cu privire la onestitatea lui Perret datează de mai multă vreme, existând chiar bănuiala că nu l-a întâlnit niciodată pe autorul celui mai voluminos, dar altminteri foarte original, Journal din istoria literaturii franceze. Ele sunt legate chiar de faptul că numele sau prezenţa lui Perret nu sunt niciodată menţionate în Journal. Unele inexactităţi din cartea de amintiri au dat de asemenea de gândit. E drept că nici alţi scriitori, dintre rarii care l-au vizitat pe Léautaud, nu apar în Journal. Perret a intentat hebdomadarului francez un proces, prima înfăţişare urmând să aibă loc la sfârşitul lui martie, doi ani după articolul Sophiei Delassein. În mod surprinzător, „Le Nouvel Observateur” reia dosarul, în numărul din 9-15 martie, producând un document de care Perret a făcut caz de la început, dar pe care nu-l arătase niciodată nimănui, Sophie Delassein, de exemplu, socotindu-l o invenţie. E vorba de o dedicaţie olografă a lui Léautaud pentru Perret pe un exemplar din celebrele cândva Entretiens avec Robert Mallet din 1951 de la Gallimard, conţinând convorbirile radiofonice dintre cei doi, ascultate de mulţi la începutul anilor ’50 îndeosebi pentru francparler- ul lui Léautaud, Data este aceea pe care Perret a declarat-o în repetate rânduri. Inconfundabil, scrisul este al autorului Journalului, cu pană de gâscă muiată în cerneală neagră. Ce vor decide judecătorii? Vor ţine ei cont de încrâncenarea Sophiei Delassein sau de aparenta sinceritate a lui Perret? Care a tras, probabil, un pic spuza pe turta lui, dar n-a „minţit”, cum pretinde colaboratoarea hebdomadarului francez. Vom afla şi vă vom ţine la curent.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara