Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Necunoscutul Rabelais

Jean-Louis Jeannelle recenzează în „Le Monde des Livres” de la sfârşitul lui februarie o nouă carte despre Rabelais datorată editoarei operei acestuia în „Pleiade”, Mireille Huchon. „Cum să povesteşti viaţa unui scriitor despre care nu ştii nici când s-a născut, nici când a murit?, se întreabă recenzentul. Cu o considerabilă erudiţie, Mireille Huchon face pe aproape cinci sute de pagini portretul unui mare învăţat umanist, la curent cu ştiinţa vremii sale, presărându-şi textele cu citate şi aluzii la evenimentele politice ale secolului XVI, şi creator al unei limbi proprii excepţional de bogate şi de expresive. Scrie în încheiere recenzentul: „De o uimitoare erudiţie, biografia este o călătorie prin revoluţiile intelectuale, religioase şi istorice ale secolului XVI, începând cu aceea a tiparului, loc al tuturor îndrăznelilor şi al tuturor pericolelor, cu vorbele autoarei cărţii”.


Un eseu despre Cioran

În Franţa a apărut de curând un eseu despre Cioran intitulat Ejaculations mystiques şi aparţinând lui Stéphane Barsacq, nu fără legătură, desigur, cu împlinirea a o sută de ani de la naşterea scriitorului (1911-1995). Cota lui Cioran e foarte joasă de la o vreme în ţara lui de adopţiune şi nu numai. Numele nu i-a fost acceptat pe lista aniversărilor UNESCO. Cartea lui Barsacq este printre puţinele care i s-au consacrat în deceniul din urmă. Autorului Tratatului de descompunere nu i se iartă trecutul. Meritul eseului de astăzi constă în repunerea accentelor acolo unde trebuie. Gândirea lui Cioran e situată în dubla tradiţie a ortodoxiei şi respectiv a gnosticii. Nu e lipsită de interes raportarea ei la Dostoievski. Eseul lui Barsacq îl readuce pe Cioran în atenţia cititorului francez, care l-a uitat, şi în centrul de preocupări ale criticii, care îl ignoră.


Soarta unui tablou

În 1870, Degas a pictat un tablou cu titlul „Spălătorese suferind de dinţi”. Abia în 1924 tabloul a fost expus public, cu explicaţia că aparţine soţiei unui tovarăş de arme al pictorului. Nu se ştie cum a ajuns în posesia unui colecţionar care, la moarte, şi-a donat tablourile statului francez. Când s-a inaugurat Muzeul de artă din Havre, astăzi Muzeul Malraux, în 1961, „Spălă- toresele” au intrat în posesia acestuia. În 27 decembrie 1973, pânza a fost furată de un necunoscut, care, după ce a solicitat telefonic unui ziar local 400.000 de franci ca so restituie, s-a făcut nevăzut cu Degas cu tot. Timp de 36 de ani nu s-a mai ştiut nimic de soarta tabloului. O licitaţie de la New York din octombrie 2010 dă la iveală „Spălătoresele” la preţul de pornire de 400.000 de dolari. Cel puţin, aceasta este pretenţia proprietarului declarat, un chirurg ortoped, care l-a moştenit de la tatăl său. Nici cum a ajuns pânza din Franţa în SUA ziarul „Le Figaro” din 12 februarie, din care am cules informaţia, nu ştie. Noroc cu un american îndrăgostit de pictura marelui Degas: el remarcă în catalogul casei de licitaţie, nu alta decât faimoasa Sotheby’s, prezenţa tabloului furat cu decenii în urmă, dar care nu figura (de ce ?) pe listele Interpolului, alertează Muzeul din Havre, aşa încât vânzarea e suspendată. Proprietarul restituie tabloul fără nicio pretenţie materială. O fi ştiut el ceva! Când Muzeul Malraux îşi va sărbători 50 de ani de la înfiinţare, peste câteva luni, minunatele „Spălătorese suferind de dinţi” se vor afla la locul lor.


Plagiat asumat, plagiat iertat

Cititorii noştri au aflat de plagiatul tinerei Helene Hegemann dintr- o notă de acum câtăva vreme. E vorba de o debutantă de 17 ani, fiica unui cunoscut dramaturg german, care, într-un roman publicat anul trecut în Germania, a transcris pagini întregi din romanul unui blogger care povestea o istorie asemănătoare, cu adolescenţi berlinezi de familie bună care se droghează şi se prostituează, precum şi numeroase pasaje din Malcolm Lowry, Jim Jarmusch şi alţii. Autoarea a recunoscut plagiatul, explicându-l prin caracterul intertextual al romanului ei. Recent, romanul a fost tradus în franceză şi editorul de la Serpent à Plumes a adăugat nişte note în care a semnalat pasajele împrumutate din alţi scriitori. „Romanul urmează principiul estetic al intertextualităţii, aşadar el poate conţine şi alte citate”, explică el în încheiere. Nici juna copilă, nici maturelul editor francez nu par să posede noţiuni elementare de estetică: plagiat şi intertextualitate, transcriere şi citare nu sunt sinonime. Succesul de public al romanului, ciudat intitulat Axolotl Roadkill, în Germania nu justifică traducerea lui, mai ales că o parte a criticii l-a considerat „plicticos, improvizat şi adesea pur şi simplu ilizibil”. Ca să scrii cărţi, trebuie să ştii carte.


Blestemul unui fotoliu academic

Sub acest titlu, acelaşi „Le Figaro” din 12 februarie relatează istoria unui fotoliu de la Academia franceză, sortit, s-ar zice, să nu fie ocupat sau să aducă ocupantului ghinion. E vorba de fotoliul cu numărul 32. În acest moment, pe el ar trebui să stea cunoscutul romancier François Weyergans, laureat Goncourt şi Renaudot, care însă de aproape trei ani întârzie să susţină discursul de recepţie, pe care cutuma îl prevede la cel mult zece luni de la alegere. Curios e că acela pe care Weyergans ar trebui să-l omagieze, predecesorul său la Academie, Alain Robbe- Grillet, n-a ocupat, nici el, niciodată fotoliul cu numărul 32. Weyergans nu se scoală dimineaţa iar Robbe- Grillet n-a vrut să îmbrace costumul verde ritual, de care nu sunt scutiţi decât preoţii şi doamnele. Ca „papă al noului roman”, cum a fost numit, autorul Gumelor a pretins o excepţie similară şi a murit înainte de a-i fi fost acceptată. Dar istoria e mai veche. Istoricul Robert Aron, care a fost ales în 1975, a murit după cinci zile. Predecesorul lui, un om politic şi avocat, l-a părăsit după nici doi ani. Şapte luni i-au fost date lui Henri Massis în 1961. În 1846, Alfred de Vigny a fost ales după trei încercări nereuşite, dar fiindcă discursul lui s-a dovedit revanşard a fost supus de colegi unei carantine care s-a sfârşit la moartea poetului. Predecesorul lui a fost exclus pentru plagiat, a mai candidat o dată, după 13 ani, şi a fost reales. Alesul dinainte pe fotoliul cu pricina s-a sinucis. Iar Lucien Bonaparte, fratele lui Napoleon, a fost şi el exclus la Restauraţie. Ocupase, fireşte, acelaşi fotoliu blestemat cu numărul 32. Să fie acesta motivul adevărat pentru care Robbe-Grillet şi Weyergans nu s-au hotărît să-şi ţină discursul de recepţie şi să-şi ocupe fotoliul hărăzit?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara