Dulceaţa naturii şi a cărţilor
Epicur în Corrèze este titlul celei mai recente cărţi a unui original şi puţin cunoscut filosof francez, Marcel Conche, căruia o redactoriţă de la „Le Point” i-a făcut o vizită, la Altillac, unde filosoful s-a retras în casa în care s-a născut cu 92 de ani în urmă. Filosoful a avut toată viaţa trei mari iubiri: soţia lui, cu 15 ani mai în vârstă, care i-a fost profesoară la liceu, natura şi cărţile. N-a făcut în cea mai mare parte a timpului decât să rezolve probleme de filosofie, aşa cum alţii rezolvă probleme de fizică sau de şah. A predat mai multor generaţii de studenţi la Paris I Sorbonne, care i-au învăţat pe de rost cursurile. La Sorbonne şi-a luat el însuşi agregatul în filosofie, în acelaşi timp cu Jean d’Ormesson. După moartea soţiei lui, se instalează în Corsica şi, din 2009, la Altillac. „L-am înlocuit pe Dumnezeu cu natura”, spune el. I-a plăcut totdeauna să meargă pe jos, pe câmp sau prin pădure, să asculte freamătul vântului şi susurul ploii. Crede, de altfel, că moartea nu e altceva decât dizolvarea omului în natură. I-a plăcut totdeauna să gândească, să se întrebe şi să întrebe. „Sufletul meu e în cărţile mele”, mai spune el. Casa de la Altillac e veche, urîtă, cu camere mici, înghesuite de cărţi, şi în care lămpile ard tot timpul din cauză că lumina zilei nu pătrunde prin ferestrele minuscule şi nespălate de cine ştie când. Conche nu pare preocupat de disconfort. Trăieşte singur, nu primeşte vizite, iese din casă ca să apuce pe poteci pe care nu trece nimeni, citeşte şi scrie zilnic, dimineaţa. Într-o fotografie care însoţeşte textul din revistă, îl vedem în dreptul casei, mergând, fireşte, pe jos, cu baston, în palton şi cu pălărie borsalino, una din multele cu care se laudă. Seamănă uimitor cu Noica pe drumeagurile Păltinişului.
Viaţa după moarte a revistei Charlie Hebdo
Două mari provocări are de înfruntat publicaţia franceză a cărei redacţie a fost decimată de atacul terorist din 7 ianuarie: alcătuirea unei formaţii editoriale noi, în urma asasinării majorităţii „bătrânilor”; şi distribuirea raţională a imenselor sume de bani primite din toate colţurile ţării. Întinerirea echipei redacţionale e măsura cea mai evidentă. Lipsa de experienţă a noilor veniţi lasă însă descoperit managementul unei publicaţii care nu seamănă cu nici una alta. S-a vorbit de revenirea la conducere a unui fost redactor- şef, sprijinit de lobiul evreiesc, care nu e însă pe placul tuturor şi care, conform unor opinii, ar da impresia falsă că evreii sunt cei care vor deţine controlul asupra lui Charlie Hebdo. Mai ales că, aflată într-o situaţie financiară critică înainte de tragicele evenimente, când vindea doar 24.000 de exemplare săptămânal, revista posedă azi în conturi 1,75 milioane de euro din donaţii, colecte, şi din alte surse, 10 milioane din vânzarea numărului supravieţuitorilor în 7,3 milioane de exemplare, la care se vor adăuga 1 milion promis de Ministerul Culturii şi sumele urmând a fi încasate din cele 730.000 (!) de abonamente. Faceţi dv. adunarea! Suma nu e totul: numeroşi donatori n-au specificat pentru ce au dat banii, rămânând finanţiştilor angajaţi de revistă să-i împartă între urmaşii celor 17 victime, jurnaliştii, poliţiştii şi ostaticii împuşcaţi şi, desigur, costurile redacţionale şi de tipar ale revistei. Numărul al doilea al erei noi va fi în chioşcuri pe 25 februarie.
Un dicţionar al cuvintelor care ar trebui şterse din dicţionar
Un scriitor, o bibliotecară şi un expert în dezvoltare (!) au publicat recent un Dictionnaire de la rature. Al cuvintelor care, din motive diferite, ideologice sau de corectitudine politică şi, în definitiv, subiective, ar merita să fie şterse din dicţionare, adică, de nefolosit de aici înainte. Cel puţin aşa ne-am închipuit citind argumentul iniţial. Fiecare cuvânt propus expulzării are parte însă de o definiţie, ca în orice dicţionar, uneori glumeaţă, alteori obraznică, ceea ce duce lectura pe o pistă diferită. Câteva definiţii mi-au amintit de Dicţionarul bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu, deşi acesta al francezilor n-are nici imaginaţia, nici farmecul literar ale celui al scriitorului român. De exemplu: Măr („O lume fără mere ar semăna cu Albă ca Zăpada care continuă să facă menajul celor şapte pitici”); Platan („Lampadar lepros neluminat menit să camufleze faţadele caselor de la ţară”). „L’Express” are ideea de a solicita unor scriitori să intre în joc şi să propună cuvinte care ar trebui şterse din dicţionar. Cei care răspund par a lua tema în serios, deşi dicţionarul cu pricina este oarecum echivoc în sugestii, nefiind clar, de pildă, de ce unele cuvinte, măr sau platan, ca să rămânem la exemplele de mai sus, ar trebui să aibă această soartă. Unii respondenţi sunt de părere că nici un cuvânt nu trebuie prohibit. Alţii au ce au cu Dumnezeu. Le vine rândul derapaj, individ, putere, origine. Explicaţiile sunt neconvingătoare. Nu poţi să nu te gândeşti că a te juca astfel cu vocabularul este, în fond, profund neserios, în vreme ce dictaturile secolului XX, comunistă şi, respectiv, fascistă, la care se cade adăugată aceea islamistă din secolul XXI, au şters sistematic din dicţionare şi din vorbire cuvinte care nu corespundeau ideologiilor cu pricina. În ultimele decenii de ceauşism, bunăoară, nu mai puteau fi tipărite cuvinte precum biserică (albumele cu bisericile mănăstirilor bucovinene se refereau la monumente), moarte (înlocuit în poezii cu soarte), sex, jidan (care e la origine un moldovenism inocent, dovadă proza lui Costache Negruzzi Jidanul şi florile, eliminată pur şi simplu din ediţia critică a operei!), basarabean şi altele. De unde să ştie jucăuşii autori francezi cât de semnificativ este subiectul pe care ei îl tratează în băşcălie?
Sfârsitul palimpsestelor
Se ştie că un palimpsest este un text compus din două texte suprapuse, unul mai vechi sub altul mai nou. În Evul Mediu, unele texte religioase erau scrise pe papirusuri datând din Antichitate. Descifrarea celor din urmă se face de câtva timp, dar destul de greu. Recent, cu ajutorul razelor X, s-a putut pătrunde în interiorul unor papirusuri carbonizate de lavă la Herculanum, urmare a erupţiei Vezuviului din anul 79. Descoperite în 1752, papirusurile carbonizate la 3300C n-au putut fi derulate din cauza riscului de a se fărâmiţa. Revista Nature din 20 ianuarie publică rezultatul expunerii rulourilor la razele emise de sinchrotronul de la Grenoble. E vorba de 1851 de manuscrise filosofice „ascunse” în rulouri lungi de 3-15 metri descoperite în ruinele vilei lui Piso, socrul lui Cezar, şi care datează din secolul III înainte de Christos, cele mai vechi, şi din secolul I după Christos, cele mai recente. Razele X au făcut să apară diferenţe între cerneala fabricată din negru de fum şi din gumă arabică folosită de antici şi foaia de papirus carbonizată. Aşa au ieşit la iveală literele greceşti. Deocamdată doar cele două rulouri primite în dar de Napoleon de la Regele Neapolelui în 1802, aflate la Institut de France, au fost descifrate, după cinci ore de expunere. Specialiştii speră să citească în rulourile de la Herculanum poemele pierdute ale lui Sapho, piesele dispărute ale lui Sofocle sau dialogurile lui Aristotel. Metoda va duce la sfârşitul enigmei palimpsestelor, care vor putea fi descifrate fără riscul de a fi distruse.
271 opere ale lui Picasso într-un geamantan pe rotile
În septembrie 2010, un pensionar şi soţia lui s-au urcat în tren, având ca unic bagaj, un geamantan pe rotile în care se aflau 271 de picturi, gravuri, colaje şi desene aparţinând lui Picasso din anii 1930-1932, în valoare, cum se va afla mai târziu, de 60 de milioane de euro. Cei doi inocenţi (!) posesori ai colosalei averi aveau întâlnire cu Claude Picasso, fiul artistului, care conduce Administraţia Picasso a moştenitorilor. Voiau să fie autentificate operele. Care au fost confiscate pe loc de Oficiul de luptă contra traficului de bunuri culturale. Soţii Le Guennec pretindeau că bunurile din geamantan le fuseseră făcute cadou de ultima soţie a pictorului, pentru care bărbatul lucrase ca electrician la un moment dat. Interesant este că fusese recomandat de Maurice Bresnu, şoferul lui Picasso, a cărui soţie s-a… nimerit să fie verişoară primară a lui Le Guennec. Decedat între timp, Bresnu s-a aflat şi el mai de mult în centrul unei afaceri similare, privind o donaţie din partea pictorului însuşi cât se poate de suspectă. Cum Picasso avea obiceiul de a dedica explicit operele dăruite, lipsa dedicaţiilor şi suspiciunea de falsificare a unora au determinat autorităţile să deschidă o anchetă. După cinci ani, dosarul a ajuns la tribunalul corecţional din Grasse, procesul urmând a fi pe rol chiar în această săptămână.
