Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Strada Gaston Gallimard

La centenarul, în martie 2011, al celei mai faimoase case de editură din Franţa, s-a făcut propunerea ca strada pe care se află din 1929 sediul editurii, actualmente strada Sébastien Bottin, să fie rebotezată cu numele fondatorului, Gaston Gallimard. O singură clădire, dar cu numeroşi locatari, de pe stradă nu aparţine editurii şi unul dintre locatari se opune schimbării numelui. Neputându-l convinge, iar în Franţa astfel de schimbări de denumire a străzilor implicând acordul localnicilor, primăria a propus soluţia de compromis de a lăsa casa de la numărul 9, aceea care creează probleme, să figureze în continuare pe strada Sébastien Bottin, mai ales că are cale de acces privată, iar casele de la celelalte numere pe strada Gaston Gallimard.


Houellebecq şi Wikipedia

Un jurist francez rodat în materie de drepturi de autor pe net a publicat în întregime pe blogul propriu romanul La Carte et le Territoire, recentul laureat Goncourt, al lui Michel Houellebecq. S-a bazat pe faptul că Houellebecq însuşi a preluat în roman pasaje copioase de pe Wikipedia, fără să respecte licenţa creative commons care reglementează citările de pe situri precum acesta şi a fost acuzat de plagiat. Ceea ce i-ar da juristului cu pricina dreptul de a publica pe blog textul, urmare a unui contract cu Wikipedia de tipul menţionat. Editura Flammarion l-a somat pe jurist să retragă romanul de pe blog în termen de o săptămână. Pentru orice eventualitate, a început publicarea pe net a treisprezece romane ale lui Houellebecq la un preţ inferior cu 20% faţă de acela al versiunii tipărite. Se înţelege că accesarea blogului pirat este gratuită.


Redescoperirea tânărului Borges

Aflat la direcţia Bibliotecii naţionale din Buenos Aires din 1955, Borges e silit să-şi părăsească postul o dată cu revenirea la putere a lui Peron în 1973. I se propune în schimb, în bătaie de joc, postul de inspector în creşterea păsărilor. Se pensionează şi dăruieşte bibliotecii pe care o condusese 18 ani mai multe sute de cărţi din propria bibliotecă. Fondul cu pricina nu e băgat în seamă până la mutarea sediului Bibliotecii naţionale, în 1992, întrun local modern în care se află şi astăzi. Coincidenţă borgesiană: tot 18 ani despart donaţia de inventarierea şi cercetarea ei. Şi surpriză: pe marginea unora dintre volume, note şi versuri ale lui Borges însuşi. Cum tot ce scrisese înainte de 1923, anul debutului editorial, fusese distrus prin voinţa autorului, aceste fărâme reprezintă unicul document pentru scrisul tânărului Borges. Ştim acum că, nu doar a sfârşit, dar a început prin a scrie poezii. 99 dintre acestea au fost tipărite recent în Argentina, într-o antologie tradusă apoi în franceză în 2010. Tot după 18 ani de la descoperirea lor în depozitul Bibliotecii naţionale din Buenos Aires.


Irlandezii şi literatura

Se pare că irlandezii, care au astăzi problemele cele mai mari din toate ţările UE cu criza (dacă ne putem închipui că noi, românii, putem fi întrecuţi la acest capitol de alţii), au avut întotdeauna şi problemele cele mai mari cu propriii scriitori. Se ştie, de exemplu, ce ură i-au purtat lui James Joyce în ale cărui scrieri nu s-au recunoscut niciodată. Cea dintâi ediţie tipărită în Irlanda din operele lui Joyce (1882-1941) datează de vreo zece ani. Restul au apărut în Anglia şi, fireşte, în traducere, în majoritatea ţărilor lumii. Edna O’Brien este considerată romancierul cel mai important al Irlandei contemporane. Autoare a peste douăzeci de romane, a scris şi biografii ale lui Joyce însuşi şi Byron. Irlandezii nu pot s-o sufere, ca pe atâţia dintre înaintaşii ei. Motivul este mereu acelaşi: imaginea irlandezilor despre ei înşişi este de fiecare dată diferită radical de aceea pe care le-o propun scriitorii. În cel mai recent roman al ei, Crepuscul irlandez, Edna O’Brien povesteşte relaţia dintre o mamă şi o fiică, poveste în mare parte autobiografică. Mama îi scrie fiicei, din America, unde a emigrat cu decenii în urmă, sute, mii de scrisori interminabile, pline ochi de sfaturi şi de întrebări insidioase (de felul: „Te îngrijeşti de sufletul tău nemuritor?”), dar nepomenind niciodată absolut nimic despre viaţa ei în ţara de adopţie.


Pe cine sau ce a „violat“ Julian Assange?

Nu mai e cazul să vă spunem cine este Julian Assange, australian de origine şi fondator al WikiLeaks, site-ul care a difuzat sute de mii de documente secrete ale diplomaţiei americane. Arestat în Anglia, la solicitarea Suediei, a fost eliberat condiţionat şi aşteaptă procesul. De ce în Anglia, e uşor de ghicit: acolo se afla când a fost emis mandatul. Dar ce au cu el suedezii, când, se ştie, preşedintele Obama e cel care l-a acuzat de „crimă”, iar doamna Clinton de „atac la adresa comunităţii internaţionale (sic!)”? În prima clipă, mulţi şi-au închipuit că Anglia şi Suedia îşi fac reciproc servicii, ca şi în cazul irakianului kamikaze care locuia în Anglia, dar a încercat să arunce în aer niscai suedezi. Nicio legătură. Procurorul suedez îl acuză pe Assange de „sex prin surprindere”. Ar fi preferat acuzaţia de viol, dar nu-i permitea legea. O lege pe care voise s-o schimbe, dar nu reuşise, şi care denumea astfel delictul considerat minor de a refuza folosirea prezervativului la cererea partenerului de sex. Violul se pedepseşte cu închisoarea, în vreme ce sexul prin surprindere, doar cu o amendă de aproximativ 500 de euro. Şi asta exclusiv în Suedia, cunoscută în trecut pentru libertatea moravurilor ei, dar din care mişcarea feministă a făcut una din ţările cele mai pudice. O feministă se află la originea plângerii contra lui Assange, pe numele ei, demn de ţinut minte de toţi cei care violează, pardon, voiajează în Suedia, Anna Ardin. Sexul a fost consimţit şi protejat. Ceea ce a determinat plângerea frumoasei femei (i-am văzut fotografia!) a fost calitatea proastă a prezervativului, care s-a rupt pur şi simplu în timpul actului. Nenorocire la care s-a adăugat o a doua plângere, a unei alte suedeze, pe care Assange a refuzat-o, când i-a solicitat folosirea prezervativului, probabil fiindcă îşi pierduse încrederea în virtuţile lui protectoare. Plângerile n-au fost imediate, luându-le celor două suedeze oarece timp de matură reflecţie, şi nu s-au referit nici la calitatea actului, nici, cum era de aşteptat, la aceea a mijlocului de protecţie, ci la faptul că Assange a refuzat să-şi facă testul HIV. Altceva e ciudat în toată povestea nordică avându-l drept protagonist pe hackerul nr. 1 al lumii, acela care a violat întregul Departament de Stat de sub conducerea doamnei Clinton, şi anume că Ann Ardin pare a fi pus în practică teoria de pe blogul propriu a „celor şapte etape necesare pentru ca femeile să-şi ia revanşa asupra bărbaţilor”. Istorica revanşă cuprindea şi etapa utilizării sexului prin surprindere ca mijloc de a-i înfunda pe bărbaţii refractari la prezervativ. Şi, uite aşa, Julian Assange s-a pomenit în gura lumii, nu ca violatorul doamnei Clinton et. comp., ci al celor două suedeze, frigide la farmecele lui de hacker, ca, de altfel, şi la amorul on-line.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara