Gândacul devenit robot

Imaginaţi-vă că personajul din Metamorfoza lui Kafka se trezeşte într-o bună dimineaţă nu prefăcut în gândac, ci într-un robot. Este ideea scriitorului japonez Oriza Hirata, a cărui piesă Metamorfoza în versiune androidă s-a bucurat de succes în Japonia. Oriza Hirata nu e la primul experiment de acest fel. E autor al mai multor piese cu androizi. Un fel de pionerat în teatru, deşi în cinema şi B.D. androizii sunt de ceva vreme la ei acasă. Hirata a mai pus în scenă roboţi şi în Trei surori de Cehov. Dar în Metamorfoza, robotul nu mai are expresivitatea obrazului de acolo, ci o mască de teatru No, ca a roboţilor din prima generaţie.


Malaparte, biograf al lui Lenin

S-a reeditat nu demult o scurtă biografie, mai degrabă un portret al lui Lenin, datorat lui Curzio Malaparte, scris în 1931. Refugiat la Paris, după răcirea relaţiilor cu Il Duce, autorul „Tehnicii loviturii de stat” pune cap la cap convorbirile cu tovarăşi ai lui Lenin pe care le avusese la Moscova în 1929. Portretul nu e deloc flatant. Socialismul lui Malaparte era în criză, ca de altfel şi fascismul lui. Portretul nu e la fel de drastic cum va fi al lui Papini din „Gog”, pe care l-am reprodus în România literară în 1990, dar nu lasă nici el locul vreunui echivoc. „Onest funcţionar al dezordinii”, Lenin e văzut ca un „erou mic-burghez”, timid, dar fanatic, neiubit de intelectuali, dar nici de revoluţionari, vulgarizator al lui Marx şi teoretician mediocru. Ne-am inspirat dintr-o notă a lui David Caviglioli din „Le Nouvel Observateur” de la începutul lui noiembrie, fericit intitulată „Goodbye Lenin”. Mai ţineţi minte filmul cu acest titlu?


Juriul Nobel e compus din homofobi?

...Se întreabă Patrick Besson în amuzanta lui rubrică săptămânală din „Le Point”, 6 noiembrie. „În vreme ce, scrie romancierul francez, o magnifică constelaţie de scriitori homosexuali a iluminat literatura franceză a secolului XX – Marcel Proust, Jean Genet, Marcel Jouhandeau, Marguerite Yourcenar, Henry de Montherlant, Françoise Sagan, Michel Tournier – francezii sărbătoriţi la Oslo sunt toţi heterosexuali: Modiano, Le Clézio, Simon, Sartre, Camus, Mauriac, Martin du Gard. Singura excepţie ar fi Gide, dar amintesc că era căsătorit şi avea un copil, ceea ce pe tărâmurile scandinave unde ambiguitatea este o noţiune prea puţin cunoscută, ajunge spre a te clasa în marea familie internaţională a heterosexualilor”.


Uitatul Pierre Daix

Cine din noile generaţii mai ştie cine a fost Pierre Daix (1922- 2014)? În 1939, la 17 ani, Daix a ales comunismul, ca atâţia din generaţia lui sau din aceea anterioară, Aragon, Nizan sau Picasso, care îi vor fi prieteni apropiaţi şi respectaţi. Intrat în Rezistenţă, arestat de două ori, condamnat la moarte, socotit executat de prietenii lui, scapă totuşi din lagărul de la Mathausen, graţie faptului că vorbea germana. Comisar, după război, în slujba centralei comuniste franceze care controla publicaţiile, devine director de redacţie la „Lettres françaises” în 1947, jurnalul foştilor Rezistenţi, condus de Aragon, Daix are drept sarcină principală să aplice ordinele PCF. Revista şi-a făcut un titlu de glorie din a combate propaganda anticomunistă. De a-i combate în special pe cei care, evadaţi din Gulag (termenul nu exista încă), mărturiseau despre ororile de acolo. Deşi publică în revistă scriitori democraţi sau de avangardă, precum cei de la „Tel Quel”, Daix rămâne devotat stalinismului mai bine de un deceniu şi jumătate. Convertirea tardivă face din el prefaţatorul primei cărţi a lui Soljeniţîn despre Gulag apărută în Franţa. Tot el îl determină pe Artur London să-şi descrie anchetele staliniste la care a fost supus, urmare fiind celebra carte Mărturisirea. Trece pe la „Combat”, angajându- se în bătălia anticapitalistă a stângii franceze, deşi ştie mai bine decât oricine care este alternativa corectă. Memoriile lui din 2008 se intitulează Negaţiile memoriei. O recunoaştere a erorilor doar pe jumătate. Astăzi, Daix e uitat până şi în Franţa. Preşedintele Hollande i-a acordat într-o mare discreţie în 2012 Legiunea de Onoare. Curios e că moartea lui recentă i-a mişcat pe jurnaliştii de la hebdomadarul de dreapta „Le Point”, de unde culegem informaţiile. Îl aşteptăm pe Jean Daniel în „Le Nouvel Observateur”.


Expoziţie Mallarmé

La Valvins, un cătun numit altădată Vulaine-sur-Seine, în Seine-et-Marne, există un mic muzeu care găzduieşte documente din cele mai interesante referitoare la marele poet francez (1842-1898). Cele mai recente exponate sunt 16 cartoane care permit învăţarea limbii engleze. Recondiţionate, ele fac deliciul vizitatorilor, din care puţini ştiu că poetul a fost ani buni, în tinereţe, profesor de engleză, la diferite licee din Franţa. Un profesor catastrofal, la început, de care elevii îşi băteau joc, azvârlindu-i cocoloaşe de hârtie sau huiduindu- l. Rapoartele inspectorilor îi sunt defavorabile, motiv pentru care e mutat de colo, colo. Léon- Paul Fargue, care i-a fost elev, povesteşte că profesorul venea târziu la ore şi, după ce îşi golea buzunarele pardesiului de cărţi şi de reviste, se cufunda în lectură, ca şi cum ar fi fost singur în clasă. Îl trezeau la realitate râsetele elevilor. Autor al unei metode de învăţare a englezei, Mallarmé se numără printre cei dintâi care s-au ocupat de studierea sistematică a limbilor străine în şcoală. Cartoanele expuse la Valvins sunt o dovadă a spiritului lui inventiv şi novator. Să învăţăm engleza, distrându-ne. O carte i-a fost consacrată de curând dascălului şi titlul ei spune tot: Mallarmé şi engleza recreativă. Nu ştim cum se potriveşte imaginea dască- lului batjocorit de elevi cu metoda acestuia. Autorii cărţii susţin că mai târziu poetul va ajunge foarte iubit de elevii lui.