Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---


Unde ne sunt poeţii

E vorba, bineînţeles, de ancheta anuală a revistei „Le Point”, referitoare la cărţi nou apărute din toate genurile, traduceri inclusiv. Ceva mai puţin de jumătate sunt franceze, nouă, restul, traduceri, cinci din engleza americană, trei din engleză, două din germană şi una din rusă („Jurnalul” Sophiei Tolstoi). Dintre laureatele anului, doar La carte et le territoire de Michel Houellebecq. Pe locul întâi, oarecum ciudat, dat fiind că nu e strălucit literar, jurnalul captivităţii în mâinile FARC al franco-columbienei Ingrid Betancourt, Chiar şi tăcerea are un sfârşit. Ne bucură prezenţa în acest top a cărţii lui Jean d’Ormesson, laureatul nostru de la Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, Ce lucru ciudat este în definitiv lumea, despre care am scrie chiar în numărul de faţă Felicia Antip şi din care cu încuviinţarea autorului, numărul din primăvara lui 2011 al revistei „Lettre Internationale” va publica un fragment. În aşteptarea traducerii, dacă va fi să fie. Dintre americani, nu e Roth, dar e Carver, cu o culegere de nuvele pe care am semnalat-o de asemenea la timpul ei. Trei cărţi sunt de eseuri. Niciuna de poezie. De decenii bune, marile hebdomadare lasă poezia pe seama revistelor de nişă. Dacă nu cumva, acestea fiind intruvabile, Franţa nu mai are poeţi. Cum o secetă absolută nu pare totuşi posibilă, explicaţia rarităţii apariţiilor de poezie ar fi aceea sugerată de Livius Ciocârlie şi anume că Franţa a dat mai mereu naştere doar unor mari, foarte mari poeţi şi mai niciodată unor poeţi obişnuiţi. Iar poeţii foarte mari se ivesc pe cerul literaturii la distanţe astronomice.


Gelozii literare

Nu doar la noi atribuirea unui premiu stârneşte invidia confraţilor. Geloziile nu sunt străine nici scriitorilor francezi. Fireşte, ţintele predilecte sunt laureaţii Goncourt şi Renaudot. Michel Houellebecq, îndeosebi. Nici vorbă ca premiile să fie meritate. Cabala editorilor ar fi la origine sau, cum spune un candidat perdant la Renaudot, „această prăpădită lume editorială, convenţională şi coruptă”. Nici scriitorii înşişi nu scapă de invective. Unul dintre ei ar ilustra, în viziunea polemică a unui confrate, „figura multiplă a romancierului internaţional, antirasist, incult, hedonist şi virtuos, care se prostituează într-o limbă mlăştinoasă (sic!) pe cale de creolizare (sic!) americană”. Vă asigur că am încercat să traduc cât mai corect. Bineînţeles că toţi contestatarii sunt antiburghezi şi de stânga, „sulfuroşi” şi spurcaţi la gură. Chiar şi în ficţiunile lor neapreciate de juriile de premiere, colegii de breaslă sau jurnaliştii, deveniţi personaje, sunt pictaţi în culori întunecate şi li se pun în cârcă „orori” greu de calificat.


Memoriile lui Raymond Aron

Cu o prefaţă de Nicolas Baverez, biograf al autorului, şi cu un cuvânt înainte al lui Tzvetan Todorov, a apărut la Robert Laffont o ediţie integrală a Memoriilor lui Raymond Aron, în 1025 de pagini. Cea dintâi, cu unele omisiuni din cauza marii apropieri de evenimente, datează din 1983. Aron este, în multe privinţe, opusul lui Sartre. Mai tânăr, dar, în definitiv, contemporan, Aron a început să fie ascultat târziu, după moarte, spre deosebire de Sartre, care a avut o audienţă enormă în timpul vieţii, fiind astăzi, când steaua lui Aron urcă, aproape în dizgraţie. Sartre a fost de stânga şi a împărtăşit majoritatea prejudecăţilor comuniste, cântându-le în strună lui Castro şi Mao. Aron a fost de dreapta şi a criticat sever ereziile stângii socialiste sau comuniste. Sartre a fost antiamerican, Aron a mers contra curentului şi a explicat înlăturarea lui Allende de către militari nu ca pe o intervenţie a americanilor, ci ca pe un refuz al „loialiştilor” din armată de a accepta alianţa lui Allende cu o extremă stângă de inspiraţie marxistă, atât de la modă în America de Sud până în zilele noastre. Extrem de exact este tot ce scrie Aron despre Mitterrand, preşedintele incapabil de o politică europeană utilă Franţei, maniheist în (pre)judecăţile lui de politică internaţională şi ignorant în materie de istoria lumii. Analizele lui Aron s-au confirmat în mai mare măsură decât ale lui Sartre. Autorul Memoriilor nu are talentul literar al lui Sartre, dar e, politic, mult mai puţin fantezist şi, incontestabil, mai onest şi mai consecvent în ideile sale.


Dragoste platonică şi sexualitate

Ce idee pe Casa de editură franceză Flammarion: să prefaţeze romanul lui Balzac, şi încă în Livre de poche, Le Lys dans la vallée, consacrat, cum se ştie, dragostei interzise, cu comentariul Catherinei Millet, autoare a unuia dintre cele mai „dezbrăcate” evocări a sexualităţii proprii într-o carte care a făcut deliciul pervers al cititorilor cu câţiva ani în urmă, „Viaţa sexuală a Catherinei Millet”. Scrie în prefaţă indiscreta romancieră: „Mi s-a părut o ironie ca gusturile mele literare să mă poarte spre o istorie de dragoste imposibilă şi în consecinţă platonică, pe mine care mi-am povestit în detaliu viaţa sexuală”. Într-adevăr, nimic nu apropie povestea lui Félix de Vandenesse, de acum două sute de ani, sfâşiat platonic între Madame de Mortsauf şi Natalie de Manerville, de „deboşa” sexuală a romancierei contemporane. Şi, fiindcă tot a venit vorba, într-o altă carte care se vede retipărită în „Poche”, şi anume Une histoire modèle a lui Raymond Queneau, se poate citi următoarea reflecţie: „Nevoile materiale ale omului odată satisfăcute, dorinţa sexuală se stinge şi ea. Dar când criza economică îşi face apariţ ia, tulburările erotice apar şi ele. De aici sensul dublu al mărului în Biblie”.


Strămoşul negru al lui Puşkin

Se ştie de mult timp că Puşkin a avut drept strămoş un sclav negru de origine africană. O carte recentă povesteşte soarta extraordinară a acestui străbunic aproape la fel de ilustru pe vremea lui ca şi poetul rus. Se naşte în localitatea Logone Birni, din vecină tatea lacului Ciad, în nordul Camerunului actual, în 1696. Ajunge la Constantinopol, ca sclav, e convertit la islamism şi vândut ruşilor. Remarcat, nu se ştie cum, de către Petru cel Mare, este eliberat, tratat de ţar ca un fiu, expediat în Franţa la studii, la şcoala de artilerie de la Fère din Aisne, unde petrece trei ani între 1720 şi 1723. Sub numele de Abraham Petrovici Hanibal, devine căpitan al armatei franceze şi inginer al Regelui, apoi general rus, al patrulea personaj în protocolul de la Curtea ţarului, supranumit Vauban al ruşilor pentru meritele sale în materie de inginerie militară. Puşkin însuşi a scris un fel de roman biografic al înaintaşului său, pe care îl considera etiopian şi nu de tot negru, mai degrabă metis, după moda vremii. Norocosul străbunic moare în 1781. Poetul este fiul Nadejdei, nepoata lui Hanibal, poreclită „Frumoasa Creolă”, şi al lui Serghei Lvovici Puşkin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara