Cultura unui ministru al Culturii

Cine credeţi că a făcut următoarea declaraţie: „Mărturisesc fără nici o jenă că nu mai am deloc timp de citit de doi ani încoace”? N-o să ghiciţi! E vorba de doamna Fleur Pellerin, ministrul Culturii din Franţa, care a mărturisit cu aceeaşi ocazie că n-a citit un rând din romanele lui Patrick Modiano, recentul Nobel pentru Literatură. Când te gândeşti că unul dintre predecesorii doamnei cu pricina, Frédéric Mittérand, care şi-a publicat jurnalul celor trei ani de ministeriat, citea tot ce apărea, mergea la expoziţii, la concerte, la teatru, la muzee, şi nu doar în Paris, ci peste tot în Franţa. Admonestat ironic de Sarkozy pentru aceste călătorii, ministrul i-a replicat că le face pe banii lui, nu pe ai ministerului. Doamna Pellerin e la jumătatea mandatului în care n-a citit nimic. Să aşteptăm a doua jumătate!


Holocaustul lui Claude Lanzmann

Ecât se poate de limpede: Holocaustul lui Claude Lanzmann, faimosul autor al cărţii despre Shoah, nu este acelaşi cu Holocaustul americancei Tova Reich, autoare a romanului satiric Holocaustul meu. Romanul critică recuperarea mercantilă a Shoahului, pe un ton de satiră virulentă. „Nu cred că romanul merită a fi citit, obiectează Lanzmann. Oricum, nu-i va interesa decât pe evrei”. Fiică de rabin, Tova Reich susţine că a vrut să restituie un Shoah pur, originar. Lanzmann e de părere că romanul are tendinţa de a face uitate ororile absolute, ca şi cum ele ar fi de la sine înţelese. Am fi curioşi să ştim părerea lui Lanzmann despre romanul lui Martin Amis, refuzat de edituri din Franţa şi Germania pentru caracterul lui batjocoritor şi neortodox.


Martin Amis, refuzat de editori

Cunoscutul romancier britanic Martin Amis şi-a văzut refuzat un roman recent, The Zone of Interest, consacrat shoahului, atât de editorul său german, cât şi de Gallimard. Romanul s-a bucurat de succes în Anglia şi în SUA, dar asta nu i-a impresionat pe editorii de pe continent. Referenta Editurii Gallimard scrie: „Romanul mi s-a părut a comporta aprecieri stranii despre francezi, descrişi ca nişte veseli colaboratori, şi despre germani, consideraţi fără excepţie nazişti”. Problema gravă e însă alta, precizează Marie-Pierre Gracedieu: „A reduce shoahul la sexualitate şi a-i prezenta pe nazişti ca pe nişte obsedaţi, victime ale bestialităţii dorinţei, aşa cum cartea pare a lăsa să se înţeleagă, iată un parti-pris neconvingător. Cum să faci atât de puţin caz de raţiune, când, se ştie, exterminarea evreilor a fost pe de-a-ntregul planificată în mod cât se poate de raţional?” Nici în Franţa, nici în Germania, precedentele traduceri ale romanelor lui Amis nu s-au bucurat de un mare succes. Satira lui sarcastică şi cinică n-a avut niciodată în cele două ţări trecerea pe care a cunoscut-o la cititorii din Marea Britanie. E drept că umorul lui negru îi târăşte în noroi până şi pe conaţionalii lui. Dar se pare că nu e gustat dincoace de Canalul Mânecii. Ambii editori străini s-au apărat de acuzaţia că refuzul ar fi fost motivat de considerente economice şi au dat vina pe carte.


Nouă feluri de a pune creierul în mişcare

Într-un dosar din „ Le Point” din 30 octombrie, e vorba, tot după părerea specialiştilor, de cele nouă feluri de antrenament cerebral capabile să scoată creierul uman din amorţire. Noi înşine am vorbit în această pagină de necesitatea unui fitness intelectual. Nu ajunge să tragem la fiare. Opinia specialiştilor nu e chiar aceea a noastră, dar poate fi considerată încurajatoare. Cele nouă mijloace indicate sunt: sportul, procedeele mnemotehnice, dezvoltarea simţului realităţii, stimularea magnetică transcraniană, exploatarea „efectului Google”, jocurile, stimularea chimică, eliberarea creierului de sarcini inutile şi meditaţia. N-am înţeles chiar tot ce trebuie să facem cu creierul nostru ca să devină perfect funcţional, dar observăm două lucruri: nu toate mijloacele de fitness intelectual recomandate stau pe acelaşi plan, de pildă meditaţia şi stimularea chimică; iar de pe listă lipsesc lectura şi scrisul sau, în general, efortul creator.


Hărţuire literară

Doamna Josyane Savigneau îl hărţuieşte de o viaţă pe marele romancier american Philip Roth: cum află că a mai scris o carte, dă fuga în Connecticut ca să-i smulgă mărturisiri. Roth s-a obişnuit cu ea. Scrie Enthoven în „Le Point”: „O primeşte, o seduce, o enervează, o foloseşte, o minte în faţă, o scandalizează, o uluieşte, o emoţionează – şi ea aşterne totul pe hârtie”. Cu Philip Roth se intitulează simplu noua ei carte. Care Roth, se întreabă Enthoven: „Sunt atâţia. Glumeţul, depresivul, evreul, duşmanul evreilor, americanul, obsedatul sexual, nativul în Newark, misoginul, onanistul, mizantropul, mondenul, machistul, viitorul Nobel. Fără a-i pune la socoteală dublurile literare, Tarnopol, Kepesh şi mai ales faimosul Nathan Zuckerman, care de mult timp îi permit să fie la fel de diferit de el însuşi ca şi de ceilalţi. Josyane e un ghid minunat pentru cine vrea să străbată continentul Roth”.


Câte feluri de inteligenţă există?

După cele mai recente cercetări ale specialiştilor, nouă ar fi felurile de inteligenţă umană: logico-matematică, lingvistică, interpersonală, muzicală, corporală, naturalistă, spaţială, intrapersonală şi existenţială. Nu ne puneţi să le descriem. E treaba specialiştilor. În ce ne priveşte, preferăm clasificarea sugerată de Montaigne la sfârşitul secolului XVI. Un profesor de la Collège de France, Antoine Compagnon, care i-a consacrat o carte marelui eseist, pe care am semnalat-o în această pagină, îl citează pe Montaigne, care pretindea că n-are memorie, considerându- i mărturisirea ca o distanţare de acea cultură a memoriei pe care se bazau enciclopediştii, iar dintre francezi, Rabelais. Montaigne prefera memoriei judecata, discernământul critic. Compagnon apelează la Montaigne într-o epocă în care, internetul, de exemplu, readuce în actualitatea cea mai stringentă nevoia de discernământ. Uzul şi abuzul de informaţie fac apel la o selecţie critică mai mult decât oricând înainte. Aviz amatorilor de tablete!


Moştenirea artistică a Dinastiei Han

La Muzeul Guimet din Paris a fost vernisată o extraordinară expoziţie consacrată uluitoarei moşteniri artistice a Dinastiei chineze Han (200 de ani înainte de Christos – 200 de ani după), relativ puţin cunoscută în China, din lipsa săpăturilor arheologice şi a dezinteresului autorităţii culturale, deşi lunga dinastie este aceea care a unificat prima oară imensul teritoriu chinez. Cetatea imperială Han se întindea pe 36 de kilometri pătraţi, faţă de cele 500 de hectare ale mai bine ştiutei Cetăţi Interzise din Beijing. Cea mai însemnată parte din valorile recuperate este reprezentată de morminte care datează de 2200 de ani. În ele au fost descoperite 400.000 de statuete în pământ ars. Tot din pământ ars sunt soldaţii în mărime naturală datând din epoca predecesorului lui Han care au fost descoperiţi în 1974, imediat după condamnarea bandei celor patru, printre care soţia defunctului preşedinte Mao. Abia apoi arheologii chinezi au recurs la săpături, nici azi suficiente totuşi, pe domeniul celui de al patrulea împărat al Dinastiei Han, la Jigdi.