Zola între femeile vieţii sale
Scrisori către Alexandrina, 1876- 1901 este titlul unui volum recent care cuprinde corespondenţ a inedită dintre Emile Zola şi soţia lui. Romancierul s-a îndrăgostit la 48 de ani de croitoreasa şi lenjereasa soţiei lui, Jeanne Rozerot, 21 de ani, cu care va avea trei copii. Nu şi-a părăsit de fapt niciodată cu adevărat soţia, vizitând-o şi scriindu- i zilnic, şi în braţele căreia va muri în 1902. A avut vreme de 15 ani două cămine. Nu s-a putut pur şi simplu decide între dorinţă şi iubire, între sex şi familie, după cum scrie un recenzent. În 1894, îi scrie Alexandrinei: „Nu sunt fericit. Această împărţire, această viaţă dublă pe care sunt silit s-o trăiesc sfârşeşte prin a mă dezespera. Am nutrit visul de a-i face pe toţi fericiţi în jurul meu, dar îmi dau seama că e imposibil”. Situaţia şi corespondenţa lui Zola ni le amintesc pe cele din biografia lui Odobescu, autor a sute de scrisori către Saşa, soţia iubită şi părăsită pentru Hortensia Keminger, amanta, care l-a împins la sinucidere şi care îi va supravieţui mai bine de şase decenii. Deosebirea constă în aceea că, adulat de cele două şi singurele femei din viaţa lui, Zola le-a avut pe ambele, împreună şi împăcate, în preajma catafalcului. Ceea ce Odobescu nici măcar n-ar fi putut visa.
Actualitatea lui Voltaire
Voltaire contraatacă se intitulează eseul de la Editura Robert Laffont al lui André Glucksmann. Într- un interviu din „Le Point” din 2 octombrie, autorul contraatacă la întrebările tendenţioase ale lui Sébastien Le Fol şi Saïd Mahrane. Întrebări precum aceasta : „Apelând la Voltaire pentru a lămuri probleme ale timpului nostru nu constituie un anacronism”? Sau de-a binelea proteşti: „Ce e comun între un englez şi un grec?”. „Riscul de a pieri împreună”, răspunde Glucksmann fără ironie la cea din urmă, nu fără a reaminti că încă de pe vremae grecilor antici rădăcinile europenilor erau impure. „Identitatea (naţională) nu e dată odată pentru totdeauna, spune eseistul. Ea se construieşte, se modifică”. Candide şi Zadig continuă să ofere lecţii preţioase omului contemporan. Spune Glucksmann : „Candide nu aparţine nici unei comunităţi, nici unei naţiuni, el este european şi mondial, inversul acelei comedii naţionale care se rejoacă azi în Franţa şi aiurea. E omul Luminilor, care se stinge şi dispare după 1789, ca să reapară la finele secolului XX. Om al descoperirilor, nici francez, nici westfalian, de pretutindeni şi de nicăieri, el supravieţuieşte ca un călător radical şi permanent. Aventurile lui evocă navigările pe internet ale adolescenţilor de azi”.
A murit Iuri Liubimov
Amurit, la 97 de ani, Iuri Liubimov, celebrul fondator şi director al Teatrului Taganca din Moscova. Începând din 1964, Liubimov a făcut din Taganca un teatru de opoziţie faţă de cultura oficială din URSS. În 1984, îşi pierde cetăţenia şi pleacă în exil pentru cinci ani, ca urmare a unui interviu care a displăcut oficialităţii sovietice. Revenit în ţară la sfârşitul aceluiaşi deceniu, îşi reia activitatea de regizor. În 2013, pune în scenă ultima piesă la Teatrul Bolşoi. Directoratul lui se întinde, cu întreruperea menţionată, pe o durată de o jumătate de secol. Curajul regizorului a prins deseori pe picior greşit cenzura. Un exemplu rămas de pomină este spectacolul cu Mizantropul lui Molière, care debuta cu o scenă mută: regizorul însuşi urcă pe scenă, înainte de ridicarea cortinei, şi trece printre două uriaşe păpuşi instalate de-a dreapta şi de-a stânga, reprezentându-i pe Louis XIV şi pe Richelieu, contemporanii dramaturgului francez, cărora le face adânci plecăciuni, ceea ce vrea să însemne rugămintea fierbinte de a aproba spectacolul. Scena a făcut înconjurul lumii teatrale.
Sticle aruncate în mare
Cu o săptămână înainte de a primi Nobelul, scriitorul francez Patrick Modiano acorda hebdomadarului „Le Nouvel Observateur” un interviu în care spunea, între altele : „Toate cărţile mele sunt sticle aruncate în mare. N-am primit niciodată nici un răspuns. Cum sunt un pic paranoic, mi-am închipuit totdeauna că tăcerea celor de la care speram un răspuns refuză să-mi dea un semn. Asta m-a încurajat să scriu încă şi încă şi să continui a arunca sticle în mare”. Iată că totuşi răspunsul a venit, cu puţin înainte ca Modiano să împlinească 70 de ani. Şi de unde? De la juriul Nobel. Lunga aşteptare a meritat.
Femei ucigaşe
Americanca Wendy Lower a publicat o carte, Furiile lui Hitler, despre Participarea femeilor germane la Shoah. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, peste 500.000 de tinere nemţoaice – asistente sociale, infirmiere, secretare, învăţătoare – s-au oferit să meargă în ţările estice ocupate de Reich, Polonia, Bielorusia, Ucraina, Ţările Baltice, spre a-şi pune la dispoziţie competenţa în realizarea „soluţiei finale”. Citez din L’Express”: „Armele lor? Cel mai des stilouri şi maşini de scris. Cu miile, în birourile militare din Est, secretarele bat la maşină ordine de execuţie, ţin socoteala victimelor şi administrează stocul de bunuri confiscate evreilor. O rotiţă a mecanismului ucigaş care n-ar fi putut funcţiona în lipsa lor. Din toate profesiunile feminine, cea mai ucigătoare va fi cea de infirmieră. Armele infirmierelor vor fi seringile hipodermice şi supradozele de barbiturice. În Bielorusia, Pauline Kneisser scurtează astfel viaţa a zeci de copii cu ajutorul injecţiilor letale. Lower revelă şi faptul că, în spitalele militare, echipele medicale compuse din femei practică uciderea soldaţilor nemţi reveniţi de pe front mutilaţi sau traumatizaţi, aspect puţin cunoscut al politicii hitleriste de eutanasiere”.
Toamna premiilor literare
Oneobişnuită dezbatere are loc în aceste zile în Franţa pe tema premiilor literare care urmează a fi decernate în intervalul 16 octombrie-18 noiembrie, avându-ş i momentul de vârf pe 5 noiembrie, când se acordă Goncourt şi Renaudot. Întrebările pe care membrii celor nouă jurii importante, jurnaliştii, scriitorii înşişi, intelectualii interesaţi de literatură nu şi le pun acum pentru prima oară, dar, s-ar zice, niciodată cu atâta intensitate, sunt următoarele: premiile consacră o carte? un autor? un debutant? o celebritate? un best-seller? un experiment? un clasic? o capodoperă? Şi aşa mai departe. Sigur că fiecare premiu îşi are specificul sau că Renaudot a apărut ca replică la Goncourt. Nu putem face abstracţie de public, adică, de vânzări, susţin unii. Valoarea literară contează exclusiv, afirmă alţii, care sunt convinşi că se premiază cărţi, nu librării. Goncourt a înclinat dintotdeauna spre opere nu neapărat de succes la marele public şi nici inovatoare cu orice preţ. Femina, din contra, se laudă a fi premiat (şi descoperit) necunoscuţi. O membră a juriului declara recent : „Am ales deliberat să-i evităm pe greii momentului”. Una peste alta, deşi premiile în sine nu sunt generoase pecuniar, cărţile premiate cresc vânzările şi aduc bani atât autorilor, cât şi editorilor. Un studiu întins pe şase ani arată că un premiu Goncourt a vândut în medie peste 430.000 de exemplare, cu alte cuvinte, aproape 8 milioane de euro cifră de afaceri.
Mulţumirile la modă
În Evul Mediu şi în Renaştere şi mai rar după aceea, în Occident, ca şi la noi, autorii de cărţi adresau pe coperta interioară mulţumiri şi elogii principilor sau ierarhilor bisericii, cuvenite omagii pentru tipărirea operelor. Un studiu dintr- un hebdomadar francez remarcă faptul că astăzi omagiile cu pricina revin sub forma unor mulţumiri adresate editorului, redactor sau patron, ca şi echipei care a „lucrat” cartea. În SUA, mulţumiri de acest fel sunt adresate celor care, îndeosebi când e vorba de romane poliţiste, l-au informat pe autor în legătură cu funcţionarea poliţiei sau a justiţiei în diferitele state americane. Mulţumirile francezilor dovedesc un exces de politeţe. Era normal ca medievalii sau renascentiştii să recunoască ce datorează capilor statului sau ai bisericii, care erau nişte mecena, în lipsa unui sistem de editare. Dar editorul contemporan nu mai e un mecena. El câştigă sau pierde cot la cot cu autorul. Editura nu e o întreprindere filantropică, ci una comercială. Pe scurt, gestul cu pricina al unor scriitori francezi nu poate fi considerat nici măcar o politeţe: editarea unei cărţi a devenit o afacere ca oricare alta.
