Cum se citeşte un roman

Atenţie, cronicari şi recenzenţi, la cum se comentează o carte în Franţa! După ce ne-au instruit cum să vorbim despre o carte pe care n-am citit-o, francezii ne oferă acum prilejul de a constata live, pardon!, cum se scrie despre o carte pe care ai citit-o, dacă ţii însă cu tot dinadinsul să te citească cineva. Jean-Paul Enthoven comentează în „Le Point” din 25 septembrie ultimul roman, abia apărut, al lui Patrick Modiano, Ca să nu te rătăceşti în cartier. Pentru că, vezi bine, Patrick Modiano, ca şi Marcel Proust (observaţie colaterală a recenzentului: iniţialele celor doi concordă, dar în ordine inversă!), pretind că realitatea ficţiunii o reproduce fidel pe aceea reală, Enthoven consideră necesară o verificare. „M-am grăbit să verific, spune el. Să verific ce? Nu prea ştiu, dacă mă gândesc bine.” La numărul 52 de pe strada Arcadei, unde romancierul situează un bar, nu se află niciunul. Nici alte adrese precizate maniac de Modiano nu sunt valabile. Nici chiar un număr de telefon al unui personaj. Îţi vine să exclami: ei, şi! Oare indicaţiile de acest fel din Balzac (acesta, cu adevărat maniac!) se dovedesc conforme cu realitatea, sau pur şi simplu inventate? Ca să afle, ar trebui ca domnul Enthoven să se adreseze arhivelor, ceea ce e de o mie de ori mai complicat decât să ia metroul şi să se ducă la faţa locului ca să-l verifice pe Modiano.


Cultura scrisă

În Franţa n-a fost nevoie să lipsească abecedarul de pe pupitre la început de an şcolar ca să se declanşeze o campanie în apărarea cărţii şi a scrisului. În plin delir Amazon, două noi librării tradiţionale şi-au făcut apariţia în Cartierul Latin din Paris. Şi în plin delir al tabletelor, iau naştere manifestări care aduc cărţii tradiţionale un elogiu. Iată: are loc a treia ediţie a „Zilelor Europene ale Literelor şi Manuscriselor”. Programul manifestărilor, recent publicat, debutează cu un editorial al organizatorului Gérard Lhéritier, din care merită să cităm câteva rânduri: „Când am creat Zilele în 2012, am urmărit să reamintesc faptul că transmiterea culturii şi valorilor noastre este consubstanţială scrisului, care este vectorul principal, antidotul susceptibil să ne protejeze contra amneziei care pândeşte civilizaţia zapingului şi a efemerului, aceea care, dacă e să-l cităm pe Jean Jaurès, are tendinţa de a ne lăsa prosteşte pradă minciunii triumfătoare şi aplauzelor imbecile sau huiduielilor fanatice.” Şi încă: „ Era zapingului, a efemerului, a instantaneului şi a narcisismului riscă să ne lase fără memorie şi fără suportul culturii şi valorilor noastre”. Sperăm că manifestările de la începutul lui octombrie de la Iaşi şi Cluj să devină tot atâtea ocazii de a discuta temeinic noi înşine riscuri precum acelea evocate de Gérard Lhéritier.


Limba şi puterea

Jurnalistul sirian Yassine Al-Haj Saleh, refugiat în 2013 în Liban, a publicat în numărul de vară al trimestrialului „Kalamon” un eseu foarte interesant despre limba arabă. Reluăm câteva idei din „Courrier international” din 25 septembrie, care reproduce eseul. Există în momentul de faţă o ruptură între araba clasică şi araba vorbită. Araba clasică provine din poezia preislamică şi din „Coran” şi a fost regularizată gramatical în secolul IX, două sute de ani după moartea lui Mahomed. Cele mai multe reguli se păstrează până azi. Dar ele nu mai sunt respectate de mult nici în vorbire, nici, în mod strict, în scris, mai ales pe Facebook sau Tweeter. Saleh constată că încălcarea regulilor a creat un sentiment de culpă intelectualilor arabi. Araba, explică jurnalistul, e mai mult decât o limbă, e o legătură strânsă cu tradiţia coranică, politică şi deopotrivă religioasă. Limba e garantul identităţii arabe. Controlul îl deţine dintotdeauna puterea politică. Ea reglementează şi conservă. Cuvântul divin nu poate fi ocolit sau negociat. Arabii ştiu ce s-a întâmplat în Turcia, când, în 1928, s-a trecut de la alfabetul arab la acela latin: întreaga literatură anterioară a fost considerată străină. Ruptura de tradiţia lingvistică, modernizarea, cu alte cuvinte, a avut şi o parte bună: a împiedicat dezvoltarea în Turcia a formelor extreme de islamism. Referinţa la „Coran” n-a mai fost obligatorie. Turca a evoluat şi s-a adaptat mult mai rapid la condiţiile vieţii moderne. În alte ţări de limbă arabă, acest lucru nu s-a întâmplat. De unde schizofrenia actuală. Limba vorbită, idiomurile diferite inovează în mai mare măsură decât limba literală, cum o numeşte Saleh. Aceasta din urmă a devenit, nu doar o frână, o piedică în evoluţie şi adaptare, dar şi un mijloc de presiune şi de control al puterii politice. Discursurile liderilor jihadişti actuali excelează în folosirea acestui limbaj de lemn, încremenit în tradiţie, învăţat pe dinafară. Numeroasele şcoli coranice chiar acest fel de învăţat şi vorbit pe dinafară îl impun. Riscul major, conchide Saleh, este ca refuzul fundamentalismului să devină un refuz al islamului. În idioţenia lor criminală, liderii cu pricina nu sunt conştienţi de acest risc, care, pe termen lung, le poate fi fatal şi, din păcate, nu numai lor.