Scrisori de pe front
Istoricul Marie Moutier a selectat şi tradus în franceză o parte din cele 16.000 de scrisori expediate familiilor lor de către ofiţerii şi soldaţii germani aflaţi pe frontul Războiului Al Doilea Mondial şi aflate în custodia Muzeului Comunicaţiilor din Berlin. În realitate, se pare că au existat 3.000.000.000 de scrisori şi pachete de a căror expediere, în ambele sensuri, s-a însărcinat poşta germană pentru cei 17.000.000 de combatanţi, din care un sfert au fost ucişi. Temele sunt aceleaşi: bucuria izbânzii şi teama de un final nefericit, viaţa militară pe timp de război, grija celor de acasă, aprecieri ale politicii Reichului, multe pozitive, şi nu numai din cauza cenzurii, dar şi destule negative. Ororile comise sunt privite cel mai des ca fapte cotidiene de război. Oamenii Wermachtului sunt, în fond, mulţumiţi că execuţiile sunt opera SS-ului. Ceea ce diferă în scrisori este tonul. În 1940, după căderea Franţei, epistolierii sunt satisfăcuţi de rapiditatea evenimentelor şi consideră războiul aproape încheiat. „Nu ne lipseşte nimic, scrie un oarecare Otto, trăim ca nişte prinţi. Vin şi lichior la discreţie. În fiecare zi, o cămaşă şi un pantalon curat.” În mai 1942, chiar convins că nu va mai urma o nouă iarnă de război, Heinz, aflat pe frontul de Est, e de părere că e absolut necesar ca Germania să învingă: „Altfel va fi vai şi amar de noi. Răzbunarea evreilor străini se va abate asupra poporului nostru, căci, pentru a aduce liniştea şi pacea în lume, sute de evrei au fost omorîţi aici. În marginea localităţii noastre, sunt două gropi comune. Într-una zac 20.000 de evrei, în alta, 40.000 de ruşi. Ar trebui poate să ne emoţionăm, dar dacă ne gândim la marea idee care ne animă, lucrul era absolut necesar.” Greu de spus dacă formula finală nu e o prudenţă ca să treacă un mesaj clar şi înspăimântător. Să nu uităm că pe atunci germanii şi celelalte naţii europene nu ştiau ce ştim noi acum. În fine, din Iugoslavia, în ianuarie 1945, Ton Heino îi scrie soţiei lui: „Nu avem ce mânca, nici cât să ne recuperăm forţele. Singurul noroc e că la ţară, putem primi pâine în schimbul tutunului. Trimite-mi, te rog, în prima scrisoare un pieptene.”

Faţa obscură a biografiei lui Sartre
Ocercetătoare germană, în conflict de ani buni cu fanii francezi ai lui Sartre, a publicat recent o carte despre viaţa filosofului şi scriitorului. Titlul cărţii lui Ingrid Galster este Sartre în timpul Ocupaţiei şi după aceea. Noi precizări. „În timpul războiului, explică cercetătoarea într-un interviu prilejuit de apariţia cărţii, Sartre n-a fost nici criminal, nici rezistent pur şi dur, nici colaboraţionist. Înainte, şi lui, şi Simonei de Beauvoir le plăcea să spună că sunt spectatori ai actualităţii”. Căzut prizonier în iunie 1940, soldat meteorolog fiind pe frontul din Vosges, petrece câteva luni în Germania şi e repatriat în primăvara lui 1941. Îi reproşează Simonei că a semnat faimoasa declaraţie solicitată tuturor profesorilor spre a putea funcţiona, în care semnatarul recunoştea a nu fi evreu sau mason. S-ar deduce din reproş că Sartre n-a semnat documentul cu pricina, când a fost numit profesor de filosofie la Liceul Condorcet din Paris. Documente noi arată însă, nu numai că a semnat declaraţia, dar şi că a fost numit în locul lăsat vacant de eliminarea din liceu a unui profesor evreu. Scuza că între precedentul titular şi Sartre existase un interimar nu e valabilă, susţine Ingrid Galster, care a vorbit după război cu profesorul dat afară şi care i-a spus că Sartre ştia foarte bine ce e cu vacantarea postului, mai mult, că niciodată după aceea Sartre nu l-a căutat să-i spună o vorbă de regret. Sartre s-a despărţit brusc în 1940 de o iubită, evreică, nemaidându-i nici un semn de viaţă. Noile legi antirasiale nici nu intraseră în vigoare. În ce priveşte cele două piese jucate sub Ocupaţie, Muştele şi Uşi închise, ele exprimă opoziţia autorului faţă de regimul de la Vichy, impus de germani. Există un raport al serviciului de informare german, după spectacolul cu Muştele, din care rezultă limpede că cenzura nazistă înţelesese bine mesajul piesei. Sartre şi Beauvoir au fost anchetaţi de autorităţile de ocupaţie într-o afacere morală destul de tulbure, ca să nu spunem mai mult, ca urmare a căreia Simone a fost revocată din slujba de la Universitate. După război, Simone a facilitat finanţarea de către autorităţile israeliene de propagandă a filmului Shoah al lui Lanzmann, fostul ei amant, detaliu pe care acesta l-a ascuns în memoriile sale.