Un Philippe Noiret necunoscut
Marţi 6 ianuarie France 2 a difuzat în premieră un splendid documentar al lui Laurent Delahousse închinat marelui actor Philippe Noiret (1930-2006). Documentarul se compune din mărturii ale apropiaţilor, soţia, fiica, şi ale colaboratorilor la cele peste o sută de filme şi piese de teatru în care Noiret a jucat. Energicul şi neobositul, tonicul şi optimistul actor apare din aceste mărturii, presărate cu scene din filme şi din viaţă, ca un om profund tulburat, nu în ultimul rând, din pricina unei profunde neînţelegeri cu fiica sa (care a şi publicat la un moment dat o carte despre familia ei, plină de supărătoare amintiri referitoare la tată). Noiret a trăit o adevărată dramă a paternităţii, rezolvată foarte târziu. Din fericire, rezolvată, totuşi. Filmul, intitulat „O zi, un destin”, reface în imagini uneori uimitoare viaţa marelui actor, de care s-au ataşat toţi cei care au jucat cu el în filme sau pe scenă, mai ales cei patru tineri actori din „Tatăl şi fiii”, care depun astăzi o mărturie emoţionantă.
Viollet-le-Duc, redivivus
Arhitectul preferat al lui Titu Maiorescu şi Alexandru Odobescu, dar şi al compatriotului său Prosper Mérimée, corespondentul lui Alecsandri, revine în actualitatea franceză după un secol şi jumătate de uitare. O expoziţie la Cité de l’Architecture din Paris îi repune în circulaţie opera, din care face parte Cetatea Carcassonne, restaurată de el, şi înscrisă azi în Patrimoniul Material al UNESCO. Viollet-le-Duc a mai restaurat, la solicitarea lui Mérimée, inspector general al Monumentelor Istorice, bazilicele de la Vézelay, Clamecy, Nôtre-Dame din Paris, Saint Denis, Saint-Sernin de la Toulouse („derestaurată” în 1990), Castelul Pierrefonds din Oise şi Catedrala Nôtre-Dame de la Lausanne, unde arhitectul va deceda în 1879. Viollet-le-Duc a fost contestat de urmaşii lui din secolul XX pentru a fi ales în renovare nu conservarea riguroasă a formelor originare, ci reconstruirea întregului, prin refacerea elementelor dispărute, ba chiar prin corectarea unor presupuse erori ale constructorului de altădată. Amuzant e faptul că Petru Creţia pleda pentru refacerea din frânturile existente a „întregului” poemelor eminesciene de tinereţe, rămase în manuscris, şi a şi publicat un volum de poeme astfel reconstituite graţie unei incontestabile erudiţii şi deopotrivă intuiţii, asemănătoare cu ale lui Viollet-le-Duc. Cât de legitim e procedeul rămâne de văzut.
Surorile Nemţanu
Sarah (n. 1981) şi Deborah (n. 1983) Nemţanu sunt două violoniste de origine română, care au făcut carieră în Franţa, unde familia lor de muzicieni, tatăl, Vladimir, violonist şi el, şi mama, Anca, cântăreaţă lirică, s-a stabilit în 1979, cu puţin timp înainte de naşterea lor. Cele două surori au urmat Conservatorul la Paris. Au concertat separat un timp, devenind amândouă, după cum scrie Pierre Gervasoni în pagina din „Le Monde”, 28-29 decembrie, pe care le-o consacră, „de multă vreme, referinţe în viaţa muzicală franceză”. Asemănătoare fizic, până la confuzie, surorile se deosebesc radical în maniera în care cântă la vioară. Deborah e impozantă pe scenă, magia ei constând în solemnitate. Autorul articolului o compară cu o regină a stupului de albine. Sarah e în continuă mişcare, ca o actriţă de cinema. A consiliat-o, de altfel, pe Mélanie Laurent pentru rolul de violonistă din filmul „Concertul” al lui Radu Mihăileanu din 2009. Noutatea e că surorile s-au decis să imprime un CD în care cântă împreună. N-au mai făcut-o de când aveau mai puţin de zece ani. Prima bucată de pe CD este Concertul pentru două viori BWV 1043 de Bach, prima bucată cântată în public de cele două surori când aveau 8 şi, respectiv, 6 ani.
Parisul se teme de înnoire
Marele şi faimosul magazin La Samaritaine de pe artera pariziană Rivoli, la doi paşi de Luvru, este închis din 2005. Sloganul magazinului era: „Găseşti totul la Samaritaine”. Astăzi nu mai găseşti nimic. Cei 70.000 de metri pătraţi urmau să fie reamenajaţi: un centru comercial, un hotel de lux, locuinţe sociale şi o creşă. Proiectul a fost încredinţat agenţiei japoneze de arhitecţi Sanaa. Susţinut de autorităţi, Primăria, Ministerul Culturii şi Ordinul Arhitecţilor, proiectul a fost blocat în justiţie de două asociaţii de aflători în treabă (ca atâtea şi la noi), care au reclamat faptul că faţada dinspre Rivoli n-ar fi corespunzătoare cu tradiţia arhitectonică a zonei. Li s-au alăturat într-un protest la fel de nemotivat asociaţii de locatari vecine, care nu văd cu ochi buni depăşirea celor 37 de metri de înălţime considerată canonică. Marele magazin care se întinde între Rivoli şi Sena continuă să aibă, pentru multă vreme de aici înainte, uşile închise, ferestrele nespălate şi zidurile negre de poluare. O mică parte, unde lucrările începuseră, seamănă cu o gaură neagră în plin Paris. Cam asta e ce au obţinut asociaţiile cu pricina. La Samaritaine nu constituie o excepţie în eforturile de înnoire ale Parisului, care s-au lovit de conservatismul unora sau altora. Dovada e Turnul Eiffel, devenit apoi simbolul oraşului, Beaubourg, piramida de la Luvru, turnul Montparnasse, cartierul de la Défense, criticate la vremea lor şi intrate pe urmă în tradiţia unui oraş care s-a reinventat permanent împotriva tuturor opoziţiilor.
Souche şi salaf
Două cuvinte, unul în franceză (origine nobilă), altul în arabă (fundamentalist). Cel puţin asta susţine Kamel Daoud (vezi mai sus) într-un eseu din „Poştalionul” revistei „Le Point”. „Francezul de souche, scrie Daoud, e un contorsionist al memoriei”. Şi apoi: „În catalogul islamiştilor, salafistul este islamistul de souche, adică musulmanul pur, fervent al unor timpuri apuse, al momentului zero, al minutelor fericite ale revelaţiei coranice. Salaf înseamnă strămoşi, părinţi fondatori. Salaf înseamnă totodată puritate. O întoarcere la un trecut fantasmatic, înaintea căderii în timp, înainte de mixajul raselor”. Şi în încheiere: „Salafistul şi militantul de extremă dreaptă ilustrează una şi aceeaşi boală a epocii. În mod curios, amândoi vorbesc despre halal (carne) şi haram (interzis). Salafistul vede pretutindeni haram (interzis), iar militantul de extremă dreaptă vede halal (măcelărie) peste tot. Gemeni, dar întorcându-şi spatele, pentru totdeauna.”
Lumea văzută de Larry Page
Aşa se intitulează un articol din acelaşi „L’Obs” de la sfârşitul lui decembrie, care cuprinde un dosar pe tema pretenţiilor de supremaţie ale lui Google. Articolul analizează filosofia de viaţă a lui Larry Page, fondator alături de Serghei Brin, al celui mai puternic motor de căutare pe internet. Page e cunoscut pentru teoria lui că tehnologia face lumea mai bună, o lume reglată de inteligenţa artificială şi lăsată pe mâna roboţilor. Într-un interviu din „Financial Times”, Page afirmă că, nici mai mult, nici mai puţin, tehnologia nu doar va face lumea mai bună şi va accelera progresul economic, dar va transforma complet societatea. Tehnofilosoful de la Silicon Valley pariază pe valorile unui libertarianism fără frontiere, echivalent cu un transumanism, în care nimic nu e reglat, nici în economie, nici în moravuri, unde cel mai bun câştigă, iar cel mai slab nu contează. Viitorul conceput în aceşti termeni e la fel de „luminos” cum era cel propovăduit de nazişti şi de comunişti. Filosofia lui Page e discriminatorie. Ea pune în locul omului maşina, care însă, oricât de perfecţionată, nu poate înlocui creierul. Se ştie azi că neuroştiinţele explică procese, mecanisme, nicidecum rezultate ale activităţii cerebrale. Filosofii tineri cred că a venit momentul renunţării la kantianism, care fixa conştiinţei umane graniţe de netrecut, şi profesează posibilitatea, ce spun eu, certitudinea unei cunoaşteri absolute. Page ţine, indiferent că ştie sau nu, de acest antikantianism la modă, mizând pe revoluţia tehnologică pentru a împinge cunoaşterea până la „lucrul în sine” al filosofului de la Königsberg. Să ne închipuim o clipă că filosoful german din secolul XVIII, contemporan cu prima revoluţie tehnologică, ar fi pariat pe noile maşini care accelerau progresul în atâtea domenii ca pe nişte substitute definitive ale mâinii şi minţii umane. N-ar fi râs oare posteritatea de el? Cum va râde, probabil, şi de filosoful de la Silicon Valley.
