Meteorologia şi totalitarismul

Habar nu au cei tineri dintre meteorologii contemporani că meseria lor comporta pe vremurile comunismului riscuri considerabile. Astăzi abia dacă se supun unor convenţii de genul de a nu-i descuraja pe turiştii amatori de a nu merge pe Litoral cu prognoze pesimiste sau de nu obliga statul şi nici chiar pe patroni să întrerupă lucrul angajaţilor expuşi caniculei de peste 40° C. Un francez, pe numele lui Olivier Rolin, a publicat recent o carte consacrată unui mare meteorolog sovietic, Alexei Feodosevici Vangengheim (1881-1937), numit în 1929 directorul Serviciului Hidrometeorologic al URSS. Aşadar, responsabil cu vremea de pe 22 de milioane de kilometri pătraţi şi 11 fuse orare. Fără, desigur, sprijinul sateliţilor şi al hărţilor meteo mondiale din prezent. Ca să nu vorbim de aparatură. La un moment dat, a fost acuzat de „previziuni în mod intenţionat false”, arestat, expediat în Gulag şi executat. Nu se ştie exact în ce a constat eroarea prognozelor, dacă va fi existat una, dar e sigur că n-a fost vorba de falsificare. Doar că lui Stalin nu-i va fi căzut bine o previziune. Astfel de tratamente au suferit şi alţi oameni de ştiinţă. Cu o brumă de cinism, am putea vedea şi partea bună a lucrurilor: temându-şi pielea, meteorologii noştri dragi ar mai risca prognoze superficiale?


Sfârşitul unei legende

Până nu demult s-a crezut că faimosul craniu de cuarţ ajuns în 1878 în Franţa, şi aflat apoi la Muzeul Omului din Paris, provenea di America Latină. Încă 11 asemenea cranii s au fost recuperate ulterior în toată lumea. Legenda susţinea că aceste cranii, în greutate de 2,5 kg., se datorau populaţiei Atlantidei şi ar fi fost conservate în marea piramidă olmecă a mayaşilor şi aztecilor. Poveste frumoasă, dar contrazisă de analize recente. În 1990, s-a dovedit că craniile fuseseră fabricate în secolul XIX. Cuarţul e tăiat cu mijloace de bijuterie modernă. Cu toate acestea, ele vor face obiectul unei expoziţii pariziene în muzeul Branly, la finele lui octombrie şi începutul lui noiembrie 2014.


Muzică şi pedagogie

Un interviu interesant a acordat revistei „L’Express” din 17- 23 septembrie Claire-Marie Le Guay, pianistă şi profesoară la Conservator. Renumele şil datorează concertelor în care o parte din timp este rezervat comentării partiturilor, ca şi prezenţei în şcoli, unde, însoţită de un mic pian, le cântă elevilor, invitându-i apoi să- şi spună părerea sau să exprime în cuvintele lor ce au înţeles din Chopin, din Rahmaninov şi din alţii. Succes garantat! Muzica bună se adresează tuturor vârstelor, consideră Le Guay, ca şi literatura, chiar dacă la fiecare vârstă o înţelegem altfel. Există apoi o strânsă legătură între arte: „A studia muzica lui Chopin împreună cu poezia romantică şi arhitectura de azi împreună cu muzica epocii noastre, adaugă pianista, înseamnă a descoperi unitatea culturii”. Muzica ne revelă bucuria de a asculta. E bine ca şcoala să nu ignore muzica, literatura, artele, la fel de necesare în viaţa noastră adultă ca studiul matematicii sau al computerelor.


Impresie, rasarit de soare

Un interviu interesant a acordat revistei „L’Express” din 17- 23 septembrie Claire-Marie Le Guay, pianistă şi profesoară la Conservator. Renumele şil datorează concertelor în care o parte din timp este rezervat comentării partiturilor, ca şi prezenţei în şcoli, unde, însoţită de un mic pian, le cântă elevilor, invitându-i apoi să- şi spună părerea sau să exprime în cuvintele lor ce au înţeles din Chopin, din Rahmaninov şi din alţii. Succes garantat! Muzica bună se adresează tuturor vârstelor, consideră Le Guay, ca şi literatura, chiar dacă la fiecare vârstă o înţelegem altfel. Există apoi o strânsă legătură între arte: „A studia muzica lui Chopin împreună cu poezia romantică şi arhitectura de azi împreună cu muzica epocii noastre, adaugă pianista, înseamnă a descoperi unitatea culturii”. Muzica ne revelă bucuria de a asculta. E bine ca şcoala să nu ignore muzica, literatura, artele, la fel de necesare în viaţa noastră adultă ca studiul matematicii sau al computerelor. „ Cu ocazia marii expoziţii Monet de la Marmottan, Paris, vizitatorul poate cumpăra o carte conţinând istoria celui mai târziu recunoscut tablou şi care e totodată capodopera pictorului, intitulat „Impresie. Răsărit de soare”. E o tulbure privelişte a portului Le Havre în zori. Monet l-a datat cu mâna lui: 13 noiembrie 1872, la 7,35. A fost expus prima oară în Salonul Refuzaţilor în aprilie 1874, în vechiul atelier al fotografului Nadar de pe Bulevardul Capucinilor din Paris. În bătaie de joc, cronicarul plastic al revistei „Charivari” numeşte salonul „Expoziţia impresioniştilor”. Ironia a devenit botezul celei mai de seamă mişcări din plastica de până atunci şi poate de până azi. Tabloul s-a vândut cu 800 de franci. Până să atingă cota de azi – 50.000.000 de euro – au trebuit să treacă 140 de ani. Dintre picturile lui Monet, e cea mai puţin norocoasă. Abia în deceniile din urmă, specialiştii i-au dat atenţia cuvenită, ca operă- simbol a lui Monet şi a impresionismului. O dovadă amuzantă de mauvaise conscience este că tabloul a făcut obiectul a zeci de studii, unele absolut caraghioase. Ca şi cum era vreo îndoială, ca să se stabilească cu precizie ştiinţifică data şi ora la care a fost pictat, a fost solicitat chiar şi un astrofizician american. Unii cercetători au crezut că Monet s-a înşelat nu numai în datare, dar şi în ora la care e vizibil peisajul, care ar fi una de seară. În cele din urmă, au trebuit să accepte că Monet nu se înşelase nici într-o privinţă, nici în alta. Au şi tablourile soarta lor.


Sofia Loren la vârsta memoriilor

Cu doar câteva zile înainte de a împlini 80 de ani (pe 20 septembrie), Sofia Loren a acordat un interviu hebdomadarului francez „Le Point”, cu ocazia apariţiei la Flammarion a cărţii ei de memorii, intitulată Ieri, astăzi şi mâine. Marea actriţă locuieşte de 40 de ani la Geneva, după ce a trebuit să părăsească Italia în 1964, pentru a se putea căsători, doi ani mai târziu, cu Carlo Ponti, al cărui divorţ de prima soţie nu-i era permis în Italia. Actriţa povesteşte cu umor peripeţiile acestor schimbări de ţară, ca şi dificultăţile de ordin financiar care au silit-o să petreacă o lună în închisoare, în 1982. Era deja celebră. Luase pentru filmul „Ciociara”, regizat de De Sica în 1962, Oscarul pentru cel mai bun film străin. La 28 de ani. Va juca în filme regizate de Dino Risi, Peter Ustinov, Chaplin („Contesa din Hong Kong”, cu Marlon Brando, care o detesta), Ettore Scola („O zi neobişnuită”, cu Mastroianni, de care o va lega o imensă amiciţie). La Hollywood, cu ocazia prezentării „Ciociarei”, i-a întâlnit pe toţi monştrii sacri ai generaţiei anterioare, Sinatra, Clark Gable, Cary Grant, Gary Cooper, Joan Crawford, Jane Mansfield. A jucat foarte rar în filme comerciale şi, chiar şi atunci, sub mâna unor mari regizori. Frumuseţea ei a rămas neştirbită de timp. La 71 de ani i s-a propus să se fotografieze pentru calendarul Pirelli.


Literatura şi psihiatria

Psihiatrul francez Boris Cyrulnik, 77 de ani, a publicat recent o carte, Suflete rănite, despre scurta istorie a psihiatriei moderne. Cu această ocazie, ne reaminteşte că abia în anii 1960, această ramură a medicinii a început să se dezvolte. Până atunci, nebunii, schizofrenicii, paranoicii erau trataţi fără înţelegere şi compasiune, ca nişte cazuri disperate şi fără leac. Azilurile erau adevărate locuri de pierzanie, în care medicii se temeau de pacienţi şi, în lipsa neurolepticelor, domnea un zgomot infernal. Chiar şi mai târziu, psihozele au fost greşit interpretate. Imediat după 1989, Cyrulnik a fost la Bucureşti şi a întâlnit numeroşi copii ai străzii, abandonaţi, fiindcă ar fi fost bolnavi, de care autorităţile se arătau medical dezinteresate, considerându-i autişti sau encefalopaţi netratabili. Cyrulnik e de părere că la origine se află abandonul familial şi nu invers, adică boala, cum pretindeau medicii români. Tratamentul constă în schimbarea mediului de insecuritate cronică în care trăiesc aceşti copii. Un lucru interesant este că dezvoltarea psihiatriei, până la cercetările actuale asupra funcţionării creierului, au fost blocate o vreme de isteria declanşată de filmul lui Milos Forman, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. „Nu mai putem măsura azi răul făcut psihiatriei de film, scrie Cyrulnik. Chiar din clipa în care am început să tratăm sau măcar să uşurăm suferinţa, populaţia a început să ne urască, familiile cu bolnavi să fie neîncrezătoare, pacienţii să ne refuze colaborarea şi să vadă în noi nişte duşmani”.


Scrisorile unor doamne

O licitaţie mai puţin obişnuită va avea loc în sala Favart de la Paris: colecţia Claude de Flers, numărând 1500 de scrisori şi manuscrise datorate unor femei celebre din cinci generaţii. Cea dintâi este scrisoarea Catherinei de Aragon, care îl roagă în 1529 pe Papă să-i susţină cauza căsătoriei cu regele Henri VIII. Nu lipsită de interes este corespondenţa amoroasă dintre Juliette Drouet şi Victor Hugo. Alte scriitori provin de la Madame de Maintenon, Marchiza de Sévigné, Catherina a II-a a Rusiei, George Sand sau Brigitte Bardot, care îşi roagă producătorul să nu scoată pe piaţă cântecul „Je t’aime, moi non plus”, înregistrat în duo cu Gainsbourg. („L’Express” din 24-30 septembrie).